– Fragment –
Yukihiko era brutal.
Lumea s-ar mira sa auda una ca asta, pentru ca Yukihiko e genul de om caruia un asemenea cuvant i se potriveste cel mai putin.
Par negru si bogat. Maxilar patrat, doar putin rotunjit. Ochii negri, adanci. Gura, cu colturile cel mai adesea curbate in sus.
Nu l-am auzit pana acum sa ridice vocea. Cand imi spunea pe nume, Manami, isi lua un ton bland. Zambea mereu. Gura lui era pregatita sa izbucneasca in ras de fiecare data cand imi prindea privirea. Gatul lui barbierit nu demult. Barba usor crescuta, care ma facea sa ma infior cand o atingeam.
Oricat ai fi cautat, nu-i gaseai nici un cusur lui Nishino.
Si la firma era la fel. Era subordonatul pe care te puteai bizui. Colegul cu fire deschisa. Tipul cu care lumea voia sa iasa la o bere. Yukihiko era toate astea. Intr-atat ii lipsea orice cusur, incat te scarbea de-a dreptul.
Si totusi era brutal.
Nu fiindca m-a sarutat prima data in sala de sedinte, pe intuneric. Si nici fiindca imediat dupa sarutul acela intens m-a impins pe un birou si mi-a desfacut incet nasturii de la bluza. Nici fiindca, fara sa-si piarda cumpatul, desi putea oricand sa intre cineva peste noi, mi-a mangaiat meticulos trupul. Si nici pentru ca i-am zis de cateva ori sa inceteze, dar el mi-a raspuns incet ca nu avea de gand s-o faca.
Nu lasasem in nici un chip sa se vada ca imi placea de Yukihiko. Eram directoare adjuncta in departamentul unde lucra si el. Directoarea adjuncta Manami Enomoto. In subordinea mea directa se afla Yukihiko Nishino. Eram cu trei ani mai mare decat el. In firma aceea aveam cu cinci ani mai multa vechime decat el. Nu numai ca nu ramaseseram singuri niciodata, dar nu lasasem sa se ghiceasca vreodata ca il placeam. In cateva randuri a trebuit sa facem impreuna niste drumuri in interes de serviciu. Ne-am suit in tren, daca a fost cazul si in autobuz, ne-am rezolvat treburile, ne-am suit din nou in tren (daca a fost nevoie, si in autobuz) si ne-am intors la serviciu. Am scris raportul, am dat chitantele si cu asta, basta.
Numai ca mie imi cazuse cu tronc Yukihiko de la bun inceput. De cate ori il simteam trecand prin spatele meu la birou imi spuneam ca nu trebuie sa amestec afacerile cu viata personala. Voiam succes in cariera, asa ca n-aveam chef de povesti de dragoste la serviciu. Si, cu toate astea, mi-a placut de el din momentul in care a venit in departamentul nostru.
Ce zic, ca mi-a placut? N-ar trebui sa folosesc cuvinte calai, ci unele mai putin banale. Ardent, innebunitor. Il iubeam pe Yukihiko ardent, innebunitor. Din clipa in care l-am intalnit.
Iar el stia. Stia, dar se prefacea ca n-are habar. Desi perfect constient ca eu n-as fi vrut sa stie.
Ii era absolut limpede ca il iubesc pe ascuns si ca incerc cumva sa sting in mine sentimentul asta, dar nu ma ierta. N-avea de gand sa ma ierte ca incercam de capul meu sa imi inabus iubirea.
In luna mai, m-a sarutat in sala de sedinte cufundata in intuneric. Il cunosteam de un an si o luna. De un an si o luna continuam sa-l iubesc si incercam sa-mi tin in frau pasiunea. Yukihiko ma privea mereu cu raceala. Dar cu cat incercam sa-mi potolesc sentimentele, cu-atat cresteau mai puternice.
In acea luna mai, Yukihiko m-a inhatat cu cea mai mare usurinta. Ca un colectionar care desface aripile unui fluture si il infige in insectar. Asa cum transforma atent in niste exponate toate insectele pe care le-a capturat. Pe mine Yukihiko ma capturase. Cu toate ca nu ne atinseseram niciodata. Cu toate ca nu ne uitaseram ochi in ochi niciodata.
Inainte sa-l intalnesc, probabil ca as fi ras si as fi spus c-asa ceva e o prostie. Nu poti iubi pe cineva cand nu-l cunosti destul. Nici nu mai eram extraordinar de tineri. Depasisem perioada romantismelor siropoase. Cand te atrage cineva, te apropii, impartasesti sentimente cu celalalt, te adulmeci, schimbi cuvinte cu el, incerci sa il patrunzi, nu asta inseamna dragostea intre adulti? Asta as fi zis si as fi ras. Insa dupa ce l-am intalnit nu mai pot rade. Iubirea e natanga. Iubirea-i ca o bestie ranita, cazuta la pamant, amortita si care nu mai poate sa se miste. Eram ranita de dragoste si Yukihiko ma prinsese atat de usor, fara gloante, fara gheare sau colti. Cat de tare oi fi tremurat atunci! Un tremurat care tasnea din launtrul meu. Un tremurat doldora de bucuria de a fi capturata de Yukihiko. Cand m-a atins pentru intaia oara, calm, cu incredere in sine, a fost cu adevarat brutal. Nici respiratia retinuta, nici gesturile blande sau glasul blajin nu-i ascundeau brutalitatea. Pentru ca orice fiara, cand isi captureaza prada, e brutala. Cu eleganta si fara miscari inutile, animalul cel mare il prinde pe cel mic. Cu cat mai elegant si mai lipsit de miscari inutile, cu-atat cruzimea e mai mare.
— Manami, mi-a spus el pe nume.
In intunericul din sala de sedinte, cu jaluzelele trase. N-am raspuns nimic. Eram socata ca imi stie numele mic, fiindca nu mi se adresa altfel decat cu „directoarea adjuncta Enomoto“. Eram socata amintindu-mi ca am un nume. Eram socata ca numele meu, rostit de Yukihiko, incepuse deja sa se topeasca dulce. Mi-am imaginat cerul senin care se intindea dincolo de ferestre. Yukihiko m-a rasturnat pe un birou. Am murmurat un protest. De mai multe ori. Cu eleganta brutala, mi-a inabusit vocea. M-a facut in intregime a lui.
Si corpul, si capul, si sufletul imi apartin. Numai ca eu, in intregime, sunt a lui. Din ziua aceea. Din luna mai, de la un an si o luna dupa ce il cunoscusem. Chiar daca e imposibil ca un om sa apartina altuia. Cu toate astea, am hotarat atunci sa fiu a lui Yukihiko. Am ales sa fiu a lui.
Cand am iesit din sala, pe culoar nu era, desigur, nici tipenie. Meticulosul de Yukihiko. Mie imi ardeau putin obrajii. El era relaxat, cu cravata la gat si nici o cuta pe camasa alba. Eu am pornit-o in stanga, el in dreapta. A chemat liftul si a ramas incremenit acolo. Eu am deschis usa ce dadea spre scarile de urgenta si am coborat tropaind. Cand am ajuns jos, mi-am lipit obrazul de usa de otel. Era o usa groasa si rece. Am plans putin. Apoi mi-am verificat coafura, sa nu stea parul in dezordine, mi-am sters cu o batista lacrimile prelinse pe obraji, am clipit de cateva ori si am impins usa de otel. Infigandu-mi tocurile inalte in mocheta bej, am pasit inainte.
La etaj nu l-am vazut pe Yukihiko. Trecand prin spatele sefului, care isi pironise ochii in hartogaraie, am rasuflat mai usor. Era ciudat sa respir. Era ciudat si sa stau dreapta in picioare. Sub cerul senin de mai, ma transformasem intr-o vietate neobisnuita. M-am asezat la biroul meu si am mancat o bomboana mentolata. Apoi m-am concentrat asupra muncii.
CARTEA
Cartea lui Hiromi Kawakami cuprinde marturisirile a zece femei si tot atatea povestiri din care, pornind de la franturi de amintiri, cititorii pot recompune personalitatea fascinanta, greu de prins, magnetica a unui barbat. Fie ca este vorba despre legaturi adolescentine sau din amiaza vietii, eroul dovedeste un sarm fara gres. Intriga, donjuanismul nelinistit, nepasarea pe care Nishino o afiseaza, desi e chinuit uneori de angoase morbide, de dragostea pe care si-o declara, fara sa fie crezut. Insa rand pe rand, desi intruchipeaza barbatul ideal, femeile il parasesc, mai puternice dupa apropierea de el. Roman despre dragoste si nestatornicia ei, Cele zece iubiri ale lui Nishino capteaza deopotriva unde secrete ale obiectelor, ale naturii si, in stilul bine-cunoscut al lui Hiromi Kawakami, dincolo de simplitatea naratiunii, te face sa simti un parfum si un freamat care dureaza.