In noul sau volum, Eco, care a implinit 83 de ani, spune povestea unui om de afaceri veros care conduce un ziar dedicat santajului si discreditarilor, intr-o atmosfera de conspiratie absoluta, in Italia de la inceputul anilor ’90. O perioada care nu a fost aleasa la intamplare fiindca ea corespunde celei in care Silvio Berlusconi era un mare om politic, dar si un mare patron de presa.
„Inca din anii ’60 am scris o multime de articole si eseuri despre viciile presei, mai ales ale presei italiene“, spune Eco intr-un interviu acordat cotidianului „L’Humanité“. „Dar chiar si «New York Times» pune intre ghilimele orice declaratie a unui om de pe strada si o transforma in «fapt» sub pretextul de a separa «faptul» de comentariu. Toate ziarele o fac, iar eu am polemizat destul pe acest subiect. Numai ca, atunci cand eu scriu un eseu, oamenilor nu le pasa. Dar, cand scriu un roman, toata lumea este atenta la problemele pe care le invoc.“
Recunoscand ca a prezentat intr-o „maniera grotesca mediocritatea jurnalistilor“, Eco spune ca desi viciile despre care vorbeste in carte au provocat discutii in Italia, el continua sa se intrebe de ce presa scrisa cade tot mai mult in aceste „capcane“. „Din cauza crizei prin care trece, criza care s-a ivit odata cu aparitia televiziunii“, afirma scriitorul. „Televizorul spune seara ce ziarul spune in dimineata urmatoare. Ziarul ar fi trebuit sa dispara, numai ca, in loc sa faca asta, s-a «saptamanalizat». La aparitia televiziunii, un ziar avea 8-12 pagini. Acum are 60. In momentul in care nu au mai avut nimic de spus, ziarele au crescut numarul de pagini, pe care le-au umplut cu analize, comentarii sau, pur si simplu, cu barfe. Aceasta criza a jurnalismului este mondiala, iar ziarele fac eforturi uriase pentru a scapa din aceasta imbratisare mortala.“
In opinia lui Eco, internetul nu a facut decat sa complice lucrurile fiindca, spune el, „tanara generatie nu mai citeste ziarele“. „Dar“, avertizeaza scriitorul, „pe internet nu ai garantia filtrarii informatiei. De exemplu, cand eu citesc «L’Humanité», am habar de tendinta ziarului si stiu ca este diferita de cea a lui «Figaro»… Pe internet, nu stiu exact cine vorbeste. Sunt o victima potentiala a tuturor falsificarilor si intrigilor posibile. Un tanar nu poate distinge un site antisemit de un site democratic normal“.
De ce atata ura in aceasta carte? se intreaba „L’Express“. Fiindca „literatura trebuie sa produca scriitori pesimisti, sa ii oblige sa gandeasca, sa reflecteze. Prezentand cititorilor o lume mediatica la limita apocalipsei este un fapt de utilitate publica. De aceea sper ca, dupa ce imi cititi cartea, o veti arunca pe fereastra!“, se amuza Eco.