Invoc urmatorul argument: textual, nu agreez – dar deloc – sexualitatea. L-am evitat cu buna stiinta, nu pentru ca as suferi de pudibonderie (dimpotriva), ci pentru ca nu-mi plac excesele niciunei demonstratii. Defilarea dezinhibarii mi se parea adolescentina si, ca atatea ale adolescentei, radical ridicola. Desigur, ma inselam.
Iata-ma in pragul unei confesiuni. Imi citesc literatura in functie de femeile care mi se intampla prin viata. Odata, in tinerete, am parcurs integrala Paler la sugestia unei tinere studente la Litere. Aveam cinspe ani. Cand ai cinspe ani n-ai de ales, stai si o viata pe un peron, caci ti se pare ca detii eternitatea. Gresesti.
Altadata, m-am dedat la Dragostea in vremea holerei dintr-un amor exaltat. Atunci am avut noroc. Exista femei care iti fac un bine care cu greu se poate socoti cu instrumentele oamenilor. Exista femei care iti fac ciorba, si tocanita, si sarmalute, si dovlecei, si nu putem trai fara ele, si exista femei care iti fac o cultura, si nici fara ele nu putem trai. Din aceasta dilema nu putem, vedeti bine, iesi. Uneori, aceste lumi se intersecteaza fara sa se ciocneasca. Asemenea miracole au avut loc de putine ori in viata mea.
De la femeia cu Paler l-am citit si pe Dostoievski, de la femeia cu Marquez l-am citit si pe Sabato. Strict literar, aceasta din urma a fost, deci, cea mai de succes afacere din tinerete. Inca ii mai incasez dividendele.
Henry Miller, spuneam. Nu l-as fi citit nici in continuare daca nu s-ar fi intamplat sa cunosc o milleriana feroce, daca nu atroce. O milleriana cu un psihic seducator, o femeie de o atragatoare, irezistibila, teribila, groaznica nebunie. Zambea pervers, zambea giocondic, zambea minunat. Citea enorm. Fireste, chestiunea amoroasa s-a sfarsit unilateral si brutal, sfarsitul venind – cum altfel? – dinspre dama, fara vreun motiv imputabil logic. Dar am ramas cu Miller, o consolare palida, dar tot consolare.
Ca orice prejudecata, anti-millerismul meu era stupid. M-am revizuit. Am devorat Primavara neagra, coincidenta facand chiar sa traversez un asemenea anotimp in cursul lecturii. Miller e mare, milleriana avea dreptate, iar eu greseam, ca orice ignorant.
Va las, asadar, cu aceasta lectie de imaginatie, care poate foarte bine sa semene cu unul dintre atat de necunoscutele poeme create in somn, pe care Henry Miller le-a tot scris. Iata: „Mi-am imaginat ca intreaga lume si-ar lua o zi de vacanta pentru a se gandi la electricitatea statica. In ziua aia ar fi atat de multe sinucideri incat nu ar ajunge vagoanele cu care sa fie carati mortii“.
Nu pot sa confirm ca ii dau intru totul dreptate lui Henry Miller. Il gasesc inca prea indragostit de sine. Un om pentru care ego-ul e mai important decat orice altceva ramane un om greu de frecventat. Chiar si asa, cu o constiinta atrofiata a propriei valori, Henry Miller cel trufas, si nepasator, si sfidator, si miserupist e unul dintre cei mai adevarati scriitori din secolul XX. Caci, uite: „Mi-e indiferent daca ma abandonati aici si acum. Nu sunt un spray din care sa scoateti o pulbere fina de speranta. Vad America aducand dezastru. Vad America asemeni unui sumbru blestem aruncat asupra lumii. Inaintea mea vad instalandu-se o nesfarsita noapte, iar ciuperca ce a otravit lumea o vad putrezind de la radacina“.
Va las, asadar. Incepe – nesfarsita – noaptea.