1.
— Staaai, stai, staaaai!
Am stat. Nu stiam ca ma cunoaste, abia il cunosc eu, dar nu asta conta. Am crezut ca vrea sa-i tin usa, sa intre si el.
S-a oprit langa mine si mi-a intins fericit o cutie sigilata:
— Uite ce masinuta am!
Am luat cutia, am admirat-o stangaci si i-am returnat-o:
— Foarte frumoasa. Bravo!
Dar el avea chef de vorba, se tinea scai de mine. Mi-a intins din nou masinuta. Voia s-o admir si mai mult. M-am uitat tamp la cutia in tipla, cautand sa ghicesc calitatile jucariei dinauntru, fara sa o pot vedea insa.
— E frumoasa bine. E cu telecomanda, nu?
— N-are telecomanda, i-a mai pierit copilului entuziasmul.
Am vrut s-o dreg:
— Ei, nici nu trebuie. Sigur e din aia care are sofer la volan, nu?
— N-are sofer, a zis el, amarat de-a dreptul.
Clar, am dat cu bata in balta, eram constient ca, daca mai pun o singura intrebare stupida, il conving pe ala micu’ sa arunce masinuta inainte de a o scoate din tipla. Si-a luat jucaria inapoi, a inspectat-o din priviri si nu mai parea asa convins ca a facut o afacere buna. Apoi a iesit din incurcatura:
— Are multe piese!
L-am felicitat, l-am asigurat ca-l invidiez si ca o sa-mi cumpar si eu o masina „cu multe piese“, exact la fel.
2.
E unu noaptea si nu mai am tigari. Ies – in slapi, pantaloni scurti si tricoul meu cu minioni – sa-mi cumpar de la un bar non-stop din apropiere. Afara e racoare, pustiu si aproape liniste. Din departare se aude totusi un motor puternic, o masina sport ajunge intr-o clipita langa mine, franeaza zgomotos, scrasneste din roti, se invarteste pe loc, apoi dispare cu peste o suta la ora pe strada goala a Arcului.
In scara blocului de langa bar, trei tineri – tot in slapi, pantaloni scurti si tricouri, dar fara minioni – beau bere. Unul se ridica si priveste admirativ in urma bolidului:
— Asta-i Chrysler, ba, baiatule!
— Nu, ba, e Ferrari! il contrazice altul.
In capatul strazii, masina mai face o pirueta, se intoarce si trece in goana pe langa noi.
Intru in bar. De obicei, la ora asta, e doar barmanita care sta pe un scaun si priveste telenovele pe un televizor atarnat sus, aproape de tavan. Cateodata mai vad si un tip obosit care-si incearca norocul la pacanele. Insa acum, e doar ea. Doarme cu capul pe masa, folosind un brat drept perna. Cealalta mana e cazuta in gol, inerta. Nu vreau sa o sperii. Ii strig incet, din usa:
— Saru-mana!
Nimic. Somn profund. Ca si cum ar fi impuscata.
Mai fac un pas inspre ea si ma pregatesc sa-i mai zic o data, ceva mai tare, „Saru-mana“.
Cineva ma bate pe umar, din spate. Tresar, ma rotesc brusc, pregatit sa orice. E barmanita aia adevarata, cu degetul la buze. Dracu’ stie de unde a aparut. Ma atentioneaza soptit:
— Prietena mea a adormit. Sa n-o trezim.
— Am crezut ca ea-i dumneavoastra, ma scuz.
Se amuza de incurcatura. Comand pe muteste doua pachete de tigari.
Ies pe varfurile slapilor. La jumatatea distantei spre casa, pe partea opusa, e oprita masina sport care facea ture mai inainte. Portiera de la volan e larg deschisa, soferul – un tanar de vreo 25 de ani – se transfera incredibil de repede dinauntru intr-un scaun cu rotile, aflat pe asfalt, alaturi. Tranteste portiera, incuie masina – beep-beep, apoi impinge rotile caruciorului cu mainile si dispare pe alee.
Ma uit la sigla. E Chrysler.