Uneori ceea ce auzeam si vedeam se potrivea cliseelor etno- si antropologice pe care le avem cu totii in minte si atunci, nu stiu de ce, simteam o mica unda de satisfactie imediat ce ghiceam limba vreunui plimbaret inainte de a-l auzi.
Pe o banca de pe mal stateau o mama si o fiica (banuiesc), ambele foarte imbufnate si foarte blonde. Le-am categorisit automat drept elvetience si, cand m-am apropiat, am auzit-o intr-adevar pe cea mai varstnica spunandu-i ceva cu repros german fetei de langa ea. La vreo zece metri mai incolo, un grup de muncitori cu figuri obosite, ten masliniu si trasaturi asiatice umblau unul langa altul si radeau. Unul dintre ei balansa intr-o mana, cu gesturi ample, o punga de plastic de supermarket, burdusita cu ceva moale si innodata la capat. Nici nu mai era cazul sa-i ascult ca sa-i categorisesc: era una dintre numeroasele echipe de Gastarbeiter-i veniti din Asia in Elvetia, cei care fac muncile umile si incearca sa-si gaseasca un rost intr-o lume mai buna. Ca ei, desi mai putin vizibili, mai erau acolo sute de spanioli, ex-iugoslavi, polonezi, albanezi si, evident, romani.
Pe pietrisul de pe o alee paralela, ce trecea pe langa un tarc cu caprioare amenajat langa lac, am vazut apropiindu-se doi domni mai in varsta, cu figuri grave, pantaloni de stofa groasa, sacouri labartate si camasi vargate, care te trimiteau cu gandul la Balcani. Unul dintre ei, brunet si cu o burta rotunjoara, avea o mustata pe oala respectabila, cum azi vezi mai rar, care mi-a amintit de o alta imagine cliseu. „Mustafa“, m-am gandit eu amuzat si m-am apropiat discret, ca sa-i aud vorbind turceste. Iar cei doi parca s-au conformat gandului meu.
Apoi am auzit undeva in dreapta, pe un teren de sport in aer liber, cum erau cel putin douazeci in intreg oraselul, o muzica stranie, clincanitoare, ca scoasa din filmele cu chinezi zburatori. M-am uitat intr-acolo si am vazut un grup de vreo zece adolescenti, baieti si fete, care exersau un numar de dans traditional chinezesc, ridicand bratele incet spre cer si tinand cate un picior suspendat in aer, cu genunchiul indoit. Dansul cocorului sau ceva asemanator – nu stiu, dar in decorul acela de ilustrata elvetiana arata ciudat. Sau poate ca nu. Poate ca asa o sa arate, incet, incet, Europa secolului XXI: un Babel mai mult sau mai putin organizat, care o sa refaca pas cu pas ordinea lingvistica de dinaintea turnului biblic.
M-am gandit la asta un pic mai incolo, cand am revenit pe aleea de pe malul lacului si ochii mi-au cazut pe o pereche de tineri asezati pe o banca. Stateau usor departati unul de altul, fara sa se atinga, la o distanta ce sugera ca acolo abia sta sa imboboceasca o poveste tandra, dar se priveau fix in ochi si nu vedeau altceva in jur. El vorbea cu inflacarare, iar ea, atenta si tensionata, parea sa-i soarba cuvintele. Avea si timp – as zice daca as vrea sa fiu rautacios –, fiindca tanarul vorbea intr-o engleza cu accent si isi gasea greu cuvintele, miscandu-si uneori nervos bratul, ca sa fie mai sugestiv, iar ea murmura cand si cand ceva tot intr-o engleza invatata in scoala. Era limba comuna, singura pe care o gasisera ca sa poata comunica – dar era suficient. In astfel de situatii, intotdeauna e suficient. ?Si-atunci mi-a rasarit in minte imaginea unei bucle ce se inchide, readucand inca o data lumea in starea de dinaintea amestecarii limbilor din Noul Testament, cand „era in tot pamantul o singura limba si un singur grai la toti“. Iar limba aceea pare-se ca va fi engleza.