Daca lucrurile ar fi clar delimitate, pesemne ca viata ne-ar fi tuturor mai simpla, mai usoara. Nu e asa. Nu poti sa desparti apele ca-n miturile biblice, nu poti alege decat la modul absolut „one way or another“, vorba unui cantec al regretatei trupe Cactus. Oamenii sunt facuti din materiale si imateriale, pe care filosofii se straduiesc de secole sa le separe prin definitii. Rezultatul efortului e doar esecul oricarei definiri. Nimic nu-i mai imprevizibil decat natura umana, iar exemple de ilustrat banalitatea asta gasesti cu duiumul. Cui nu i se intampla? Te bazezi ca prietenii alaturi de care combati intr-o cauza sunt de partea ta si te pomenesti singur dinaintea unui preopinent deloc metafizic. Construiesti o institutie pentru folosul comunitatii si nu trece nici rastimpul unei legislaturi ca e privatizata de vreun reprezentant democratic ales. Scrii un articol pentru o antologie, cu asigurarea ca textul va fi tiparit cum l-ai scris, iar la aparitie constati ca abunda greselile de litera, lipsesc ghilimele, iar cartea nu are „coordonator“, cum e normal, ci autor! Prin ce mister al iubirii de aproape contributia ta ajunge sub coperta altcuiva? Iata o tema ce pare dogmatica intr-o lume scufundata in relativitate, care vulgarizeaza, nu ilustreaza teoria lui Einstein.
Un afis de concert rock in Bucuresti anunta numele unei trupe, Black Star Riders, sub care o paranteza contine precizarea: New Thin Lizzy. Marturisesc, imi scapase informatia ca ar exista asa ceva. Am aflat rapid cum sta treaba si ce canta respectiva trupa. Socul pe care l-am simtit ascultand cele doua albume aparute se poate compara cu sentimentul de contrariere avut asta toamna, la auditia „noului“ disc Pink Floyd. Nu e usor sa receptezi sunetul care te-a fermecat, si-l adori inca, oferit ca si cum ar fi ceva inedit, in fapt fiind o rescriere, un fel de palimpsest. Mai degraba accept Led Zeppelin la tambal, decat noutati ipocrite.
Thin Lizzy a fost una dintre cele mai iubite trupe rock, al carei creier, punct de atractie, compozitor si simbol s-a numit Phil Lynott. Basistul cu mama irlandeza si tata brazilian s-a nascut in Birmingham si a murit in Salisbury, intr-o Anglie ce-a demonstrat prin cazul de fata capacitatea de a oferi valorilor de orice neam sansa de afirmare. Sensibilitatea lui Phil Lynott s-a manifestat in poezie, omul publicand cateva carti din tumultul vietii accelerate la maximum in stil sex & drugs & rock’n’roll. Moartea la nici 36 de ani a parut inchiderea fireasca a multiplelor sesiuni over-dose. Mostenirea spirituala si cota artistica i-au crescut, previzibil, deodata cu numarul inregistrarilor editate postum, fenomen tipic showbizului. Greu de prevazut a fost ca, la mai bine de trei decenii dupa ce numele Thin Lizzy a devenit legenda, doi dintre componenti sa resuscite amintirea, apoi unul sa preia sunetul atat de aparte si sa faca din treaba asta un soi de apocrif sonor.
Indubitabil, cei numiti Black Star Riders stiu sa cante. Dar canta atat de bine in stil Thin Lizzy, incat e greu sa scape de acuzatia ca fura. Fura subtil si fara pic de rusine munca sau geniul defunctului rocker prin definitie. Vocalistul are timbrul lui Lynott, structurile pieselor amintesc de cele consacrate, parca si riffurile suna identic. Daca albumul de-acum doi ani, All Hell Breacks Loose, parea o joaca admisibila, cel nou, The Killer Instinct (2015, Nuclear Blast), este intr-atat de thinlizzy-ist, ca pur si simplu mi-a venit rau ascultandu-l!
Apocrifele, clar, sunt indigeste.