apoi introdusa intr-un volum, iar la sfarsit, intr-o impunatoare sinteza), regretatul Mircea Iorgulescu a infatisat intr-un volum ca Tangentiale, pe langa cunoscutul sau profil combativ, o materie bine organizata pe axa unui criteriu.
Sunt reunite aici analize de dimensiuni variabile, de la simpla recenzie la studiul in toata regula, dedicate unor carti de critica si istorie literara, memorialistica si publicistica accentuat confesiva. Poezia si proza lipsesc, de asemenea teatrul: literatura artistica adica, „pura“ in sensul fictionalitatii. Nu ca problemele urmarite de autor nu s-ar regasi in interiorul unor astfel de opere, si ca o analiza atenta nu le-ar putea decupa explicativ; dar Mircea Iorgulescu a preferat in cazul de fata sa disece metaliteratura, ceea ce se scrie – si se traieste – pe marginea cartilor.
In cele mai bune pagini ale sale, critica pe care o intreprinde Iorgulescu nici nu este una propriu-zis literara, ci culturala in sens larg, angajand competente diverse: in sfera istoriei, psihologiei, sociologiei, politologiei. Mai mult decat atat, in ambele sectiuni ale volumului respectiv apare o problematica fierbinte, deopotriva actuala si spinoasa: o suma de teme delicate, aproape tabu, pe care alti critici le ocolesc cu prudenta.
Tangentiale este, atunci, o frumoasa figura de stil, oarecum improprie daca o raportam la continutul volumului si la maniera de lucru a autorului. Caci Mircea Iorgulescu a mers drept la tinta, abordand frontal o tematica dificila: legionarism, antisemitism, colaborationism, politism ideologic, revizuiri post-revolutionare… Aceasta vasta operatiune de limpezire in campul ideilor e derulata prin cateva minutioase studii de caz, sprijinite pe rationalism critic, bun gust literar si variate cunostinte transdisciplinare. Nu mai putin, pe o frantuzeasca ironie.
Varful valoric e reprezentat, indiscutabil, de intinsa analiza a cartii publicate de Alexandra Laignel-Lavastine,Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme. Et pour cause! In opul editat la PUF si tradus ulterior in romaneste, am putut vedea – la plural – o culme a distorsionarii critice. Cu pretentii si aparente de studiu stiintific, volumul „cercetatoarei“ cercetate de Mircea Iorgulescu era de fapt un rechizitoriu construit pe o teza aberanta. In conformitate cu aceasta, Cioran si Eliade ar fi fost antisemiti si legionari/legionaroizi de la inceputul activitatii lor, in Romania interbelica, si pana la moarte, toata opera fiindu-le impregnata de antisemitism si fascism. Iar culpa lui Ionesco (fiindca trebuia sa aiba si el una) era aceea de a nu-i fi denuntat public pe cei doi, continuand sa intretina relatii de prietenie cu niste fosti, dar forever green, fascisti.
Pentru a demonstra validitatea acestei pseudo-teorii, Alexandra Laignel-Lavastine n-a ezitat sa foloseasca, pe scara larga si de fiecare data cand necesitatile rechizitoriului o impuneau, diverse procedee maloneste: deturnari de date si sensuri, extrapolari abuzive si convenabile extrageri din context, interventii abuzive pe texte tiparite si modificari oportune de citate, totul in spiritul unui biografism instrumentat ideologic. Numai ca aceasta dirijata discreditare devine, pe masura derularii ei, o autodiscreditare. Urmarind „liniile pur si simplu scandaloase“ ale acestei carti, Mircea Iorgulescu se arata siderat de felul in care trei mari intelectuali erau tarati intr-o boxa de tribunal de catre o procuroare improvizata. Care se mai si intreba, pasand cititorului francez raspunderea interogatiei si a raspunsului, daca nu cumva cartile lui Eliade si Cioran ar trebui arse!
E limpede ca s-a exercitat aici si presiunea unei teme sensibile. Criticul nostru a numit-o cu aceeasi sagacitate: „Specifica realismului socialist era «tirania temei»: nu avea importanta daca o carte era buna, mediocra ori proasta, importanta era «tema». Despre o carte slaba, dar care avea o «tema importanta», era imposibil, de fapt interzis, sa se spuna ca este… slaba, ea era aparata, protejata, innobilata, chiar, de importanta temei! Se intampla exact la fel cu «studiul» Alexandrei Laignel-Lavastine. O carte slaba, facuta sa produca zgomot, o carte in care sunt folosite procedee incorecte“. Ar mai fi de adaugat o singura fraza a lui Iorgulescu, incheind si clasand cazul: „Cand un autor atinge asemenea culmi ale deturnarii citatelor, nu-l mai crezi nici daca afirma ca Parisul e capitala Frantei“.
Dintre cele doua laturi ale criticii literare, penalizatoare si constructiva, Mircea Iorgulescu a preferat-o vadit pe cea dintai. Tangente la valoarea estetica, comentariile lui din coloanele publicatiilor sau din paginile de carte au ales aproape intotdeauna impactul direct: si cu problemele, si cu „problemele“.