Mie nu mi se pare, insa, ca Porumboiu revine la stilul lui A fost sau n-a fost?, adica la un soi de comedie cu priza la public, desi lucreaza pe mai multe straturi. Comoara e mai degraba o continuare a procesului de conceptualizare in care, formal, cineastul strecoara elemente comice. Dar e un pas inainte. Mi se pare gresit sa spui ca Porumboiu nu mai are umorul din A fost sau n-a fost?, ca si cum e in pana de inspiratie si nu mai gaseste poante. Cred ca nici nu si-a propus acelasi gen de umor si ca povestea celor doi vecini care cauta o comoara in gradina de la tara a unuia dintre ei, ajutati de un mester cu doua detectoare de metale, e in asa fel gandita incat sa strecoare prin ochiurile aerate ale unui basm modern un umor fin care bate mai mult spre absurd. E mai mult Kaurismäki aici decat Porumboiu cel pe care-l stiam din filmul lui de debut. Si e un soi de poveste morala atent masurata care, refuzand gagul imediat si gesturile ample, se pastreaza pentru finalul care actioneaza ca un fel de implozie. Ultimul cadru si coverul Opus Dei (Life is Life) al trupei iugoslave (azi, slovene) a anilor ’80 Laibach sparg ecranul, deschizand povestea spre ceva mai adanc decat anecdoticul intrigii.
Comoara a fost foarte bine primit de presa straina. „The Hollywood Reporter“ a scris la Cannes: „In ultima lui simpla poveste, Porumboiu ia fantezia copilareasca a cautarii unei comori si o transforma in ceva mult mai interesant: o subtila aventura a ambitiilor de neoprit si ale viselor ascunse, unde gasirea bunurilor dureaza pe ecran la fel de mult ca in realitate. Nu e la fel de puternic precum Politist, adjectiv, desi e mai accesibil decat precedentele experiente narative ale regizorului, dar sfarsitul lui va readuce cu siguranta multi spectatori inapoi in sala. Comoara confirma faptul ca Porumboiu e una dintre cele mai fascinante minti care lucreaza azi in cinema“.
Un anti-thriller
Comoara si Un etaj mai jos comunica. Vecinul e noua metafora a celuilalt, a strainului care ne pune oglinda in fata, dar care nu e totusi un strain – nu cineva din afara, ci din lumea noastra? Statutul vecinului – cel de bloc – merita studii sociologice. E un apropiat, dar nu e prieten, relatia cu el e ambivalenta. Poate si pe asta s-au bazat coscenaristii Radu Muntean, Razvan Radulescu si Alexandru Baciu care au conceput pentru filmul regizat de Radu Muntean o alta poveste de bloc in care un om echilibrat si descurcaret (Teo Corban), care intermediaza inmatriculari auto, e martorul unui scandal conjugal de la un etaj mai jos care degenereaza in crima. Muntean, care a venit la Cannes cu 25 de oameni din echipa, a savurat succesul filmului, verificat in vanzarile din 12 teritorii imediat dupa terminarea festivalului si in includeri in topurile finale ale jurnalistilor de la „Variety“ si „Sight & Sound“ sau in topul British Film Institute. Are si de ce. In aceeasi paradigma cu stilul epurat si eficient din Marti, dupa Craciun, el face acum o poveste politisto-psihologica (un anti-thriller, cum ii place sa spuna, la fel ca „Variety“) pe care o urmaresti cu sufletul la gura, desi stii cine e criminalul, dar fiecare aparitie a acestuia in preajma eroului si a familiei acestuia e o amenintare surda. Cred ca in unele privinte strainii ne inteleg mai bine filmele decat noi insine, pentru ca detasarea le permite sa contextualizeze mai usor. De pilda, nu stiu cat de la indemana ii e unui spectator roman sa se gandeasca ca Un etaj mai jos si Comoara trateaza despre ceva mai mult decat niste povesti individuale si ca bat mai departe, spre un tablou al societatii romanesti actuale. Strainii se gandesc asa, de exemplu „Screen International“: „Filmul devine un devastator portret al unui om slab si al societatii pe care o reprezinta, ambele pierzandu-si reperele morale. (…) Ce impresioneaza cel mai mult e felul in care filmul se joaca cu credinta noastra naiva intr-o naratiune justitiara si in mitul omului conflictual care trebuie sa faca pana la urma ceea ce trebuie“.
Ramona se intoarce
Andrei Cretulescu, pana acum doi ani critic de film (probabil si actual, din moment ce e inca directorul artistic al Festivalului International de Film Bucuresti) a dat lovitura. Al treilea scurtmetraj al sau, Ramona, a fost recompensat cu Premiul Canal+ in cadrul sectiunii Semaine de la Critique, dupa ce deja era o victorie faptul ca fusese unul dintre cele 10 scurtmetraje alese din 1.750 inscrise in cadrul sectiunii. Ramona incheie un triptic din care mai fac parte Bad Penny si Kowalski, toate trei fiind realizate in registre stilistice diferite si, din punctul meu de vedere, aratand increderea tot mai mare pe care Cretulescu o are in el ca regizor. Plecat la drum cu o cinefilie lacoma, Andrei Cretulescu e tot mai aproape de stadiul la care carjele cinefiliei se resorb si poate functiona ca un creator autonom. Desi la fel de parodic, Ramona preia un personaj care era doar pomenit in celelalte scurtmetraje, fiind o revenge story ale carei trimiteri cinematografice s-au rafinat si care isi permite sa se joace cu spectatorul, stiindu-i in avans asteptarile (avantaj Cretulescu, care in primul rand e cinefil). Deja, grabitul proaspat cineast se considera apt pentru lungmetraj pe care il va ataca la toamna cand va incepe filmarile la Charlton Heston, unde Serban Pavlu joaca rolul unui sot care tocmai a ramas vaduv si care e vizitat de amantul neconsolat al sotiei.
Nu mai trag concluziile, nici nu cred ca mai am loc pe pagina, dar e evident ca a fost un Cannes foarte bun pentru romani.