– Fragment –
Mainile lui sunt stranse pumn in dreptul gurii. Oamenii se apleaca spre el ca sa auda mai bine. Santem atat de putini. Imprastiati prin toate colturile salii.
— Si crede-ma, Netania, nu vreau sa se schimbe nimic in viata mea, mi-a fost bine pana acum, mai bine de-atat pe lumea asta nu se poate. Locuinta noastra mi se parea deodata un rai, chiar daca-i mica si-ntunecoasa si te poti sufoca de mirosul boarfelor, si-al diftinei, si-al tuturor mancarurilor pe care le gateste el. Chiar si mirosul asta imi placea deodata. E drept ca era rahat cu smac si balamuc, si e-adevarat ca ma batea acolo regeste, big deal, toti copiii o-ncaseaza, ce copil n-o-ncaseaza cateodata, si ce-i cu asta, cine n-o lua pe coaja pe vremea aia? Asa era pe-atunci! Alte lucruri nu se stiau! Si ce, ne-a fost rau din cauza asta? N-am crescut bine? N-am devenit oameni?
Ochii parca-i plutesc indaratul lentilelor ochelarilor si parca le-ar umple, ca si cum toate lucrurile s-ar petrece chiar in clipa asta.
— Asa e-n familie, o data esti luat in brate, o data esti rupt in bataie cu cureaua, si totul din dragoste, si cine cruta nuiaua, uraste pe fiul sau, si crede-ma, Dovciu, cateodata o palma e mai buna decat o mie de cuvinte, si iata, ati primit toata comoara de bancuri si vorbe de duh pe care le cunostea taica-meu. Isi sterge cu palma sudoarea de pe frunte si incearca sa zambeasca. Unde eram, puisorii mei? Ce-i cu voi? Aratati chiar ca niste copii batuti, tare-mi vine sa va fac sa va simtiti bine, sa va rasfat, sa va alint, sa va cant nani-nani. Ati auzit de melcul care vine la sectia de politie? N-ati auzit? Nici asta n-ati auzit-o? Intra melcul la sectia de politie, ii spune politistului de garda: M-au atacat doua broaste testoase. Ofiterul de serviciu incepe sa scrie un proces-verbal, si spune: Descrie-mi exact ce s-a-ntamplat. Nu tin minte exact, spune melcul, totul s-a petrecut atat de repede. Publicul rade cu prudenta. Rad si eu. Nu numai datorita bancului. Rasul e acum mai cu seama un pretext pentru respirat.
— Iar eu, ascultati, mana o tin tot timpul pe clanta portierei, si soferul, fara sa ma priveasca, imi arunca… Femeia cea maruntica scoate deodata un ras vesel ca un ciripit. El o priveste surprins: Ce s-a-ntamplat? Matale, care comunici cu cei de pe lumea ailalta, am inceput sa te-amuz?
— Da, spune ea, gluma cu melcul e amuzanta.
— Zau? Ochii i se largesc de bucurie.
— Da, ca i-a spus ca totul s-a petrecut repede…
Se uita la ea pe deasupra ramei ochelarilor. Valuri mici se unduiesc pe fruntea lui. Stiu ca pe-acolo circula ironii cu care s-o intepe: ?i s-a mai spus ca esti ca seiful unei banci? Si matale si el aveti dispozitive de temporizat zece minute… Dar el ii zambeste numai si ridica mainile ca unul care se preda: Alta ca tine nu mai e, Cuta.
Ea isi indreapta spinarea, gatul scurt i se lungeste sub ochii mei: Asa-mi spuneai.
— Asa-ti spuneam?
— Odata plangeam, si tu veneai pe drum…
— De ce plangeai?
— Fiindca ma batusera, si tu ai spus…
— De ce te-au batut?
— Ca nu cresc, si tu ai venit in spatele casei langa buteliile de gaz…
— In maini?
— Sigur ca-n maini, si ai spus ca nu mai e alta ca mine, si ca daca plang din cauza lor, tu vezi chestia asta invers, si asta e ca si cum eu as rade din cauza mea.
— Si tii tu minte asta?
— Am memorie buna care compenseaza alte lipsuri, spune ea si incuviinteaza de trei ori din cap.
— Si acum o tranzitie brusca! anunta el, si de astadata strigatul lui e stapanit, poate ca are grija sa n-o sperie pe ea – deodata soferul isi da o lovitura-n frunte, imi spune: Ia te uita ce bou sunt, poate ca nu-ti pica bine acum lucruri dintr-astea, bancuri? Voiam numai sa-ti clatesc creierul, sa uiti nitel, dar eu nu sunt in regula, eu, iarta-ma, bine? Ma ierti? Nu esti suparat?
E-n regula, ii spun, nu-i nimic.
— Dormi acum, imi spune, gata! Pana la Beer-Sheva nu mai auzi o vorba de la mine, ssst!
Si iarasi joaca pentru noi o mica scena din calatorie: trupul i se misca odata cu miscarea masinii, salta la fiecare hartoapa, se inclina spre dreapta si spre stanga dupa curbele drumului. Ochii calatorului se inchid incetisor, capul ii cade pe piept dupa hurducaturile soselei. Deodata se scutura cuprins de panica, striga: N-am dormit! Si iar se prelinge incetisor in somn. E fin si exact. Un artist in meseria lui. Putinii spectatori zambesc cu gura pana la urechi: li se ofera un mic cadou.
— Si-atunci, o secunda inainte sa izbutesc s-atipesc, soferul imi spune: Ia zi, pot sa-ti mai pun o-ntrebare, ultima? Eu nu raspund. S-a dus somnul. Spune-mi ceva, imi zice el, tu te abtii intentionat? De la ce?
— Nu stiu. De la asta. De la plans.
Eu imediat inchid gura si-mi inclestez dintii. Pur si simplu imi musc buzele. Nu vorbesc cu el. Ar fi chiar mai bine dac-ar mai lansa un banc si nu s-ar amesteca in ale mele. Ne continuam drumul.
AUTORUL
DAVID GROSSMAN (n. 1954) este unul dintre cei mai importanti autori israelieni, cunoscut comentator al politicii Israelului fata de Palestina si militant pentru recunoasterea Palestinei ca stat. A studiat filosofie si teatru la Universitatea Ebraica din Ierusalim, iar dupa ce si-a incheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. A publicat mai multe carti de fictiune si cateva de reportaje si interviuri. Dintre romanele sale mentionam Copii in zigzag (1994), Cineva cu care sa fugi de acasa (2000), Pana la capatul pamantului (2008, distins in 2009 cu Premiul Albatros, acordat de Fundatia Günter Grass) si Caderea din timp (2014), ultimele doua fiind traduse si la Editura Polirom. Printre numeroasele distinctii primite de autorul israelian, se numara Premiul Bernstein pentru roman (1985, 1993), Premiul Sapir (2001), Premiul Bialik pentru literatura (2004), Premiul JQ-Wingate (2004, 2011) si Premiul Médicis étranger (2011). David Grossman este doctor honoris causa al Universitatii Catolice Leuven din Belgia si cavaler al Ordinului Artelor si Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franta. Volumele lui Grossman au fost traduse in peste treizeci de limbi.
CARTEA
Cel mai trist om din lume e clovnul, se stie. ?Si cand clovnul se apuca sa rada de el insusi si de viata lui cea trista, lumea din jur e nelamurita: ar trebui sa rada impreuna cu el? Sa ceara banii inapoi pe bilet? Sa-l huiduie gros? Cu Dovala Gi, comediantul care face stand-up in romanul lui David Grossman, nu rade mai nimeni – povestile lui, amintiri inspaimantate ale celei mai lungi calatorii pe care a facut-o copilul care a fost, ingheata zambetul pe buze si tintuiesc spectatorul pe scaunul incomod al barului unde a venit ca fraierul, asteptandu-se la niste bancuri. Un cal intra intr-un bar nu e nici pe departe o carte care se citeste dintr-o suflare, cum spune Dovala bancurile cu melcul, testoasa si papagalul. Dimpotriva: din cand in cand, tristetea peste care s-a lipit stramb masca hohotului de ras e coplesitoare, datatoare de ghem in stomac si pauza de lectura. Dovala se face bucati la microfon, in fata stimatului spectator: mitraliaza bancuri, mai bune ori mai proaste, rade de el insusi, se injura, isi cara pumni, se umple de sange. Stimatul spectator hohoteste cat hohoteste, pana nu mai intelege nimic din ametitorul rasu’-plansu’ de sub reflectoare. Dar Dovala continua: poate doar asa, razand cu lacrimi, ajunge si el sa priceapa ce a trait.