Doar nu mai credeti in panarama aia de teorie cum ca am fi singuri in univers. Kluxienii nu mai cred de mult. Mai exact, de cand au descoperit ca se poate calatori pe distante enorme folosindu-se de nu stiu ce gaura neagra. Fiinte foarte evoluate, au trimis sute de navete drona, sperand sa gaseasca urme de viata prin cele mai obscure unghere ale cosmosului. ?Si, uite asa, ne-au gasit pe noi.
Kluxienii astia au un cap cat China. Adica mare, taticule! Destepti si disciplinati din cale afara. Ca si evolutie tehnologica, sunt cu vreo trei sute de ani inaintea noastra. Ca specie, arata caraghios. Mov si grasi.
Ce s-au gandit ei? Ia sa rapeasca un exemplar din specia umana, sa-l studieze putin. Totul in numele stiintei, dar neinvaziv. Aveau niste scanere date dracului, te citeau pe toate fetele fara sa te radieze catusi de putin.
Bzzuuuummmm! Atat s-a auzit.?Si o lumina puternica, pe care trei betivi se jura ca au vazut-o. Dar noi nu suntem dispusi sa credem tot ce vad betivii. Kluxienii aveau niste softuri care traduceau orice limbaj care prezenta structura logica.
— Cum te numesti?
— Vasalica.
Se verifica potentiale compatibilitati de limbaj… traducere finalizata. Limba romana, accent moldovenesc, idiom din zona Husi.
— Esti om?
— Sunt copchil.
Se verifica… Copchil… nici un rezultat. Cautari asemanatoare… copil. Puiul omului.
— Adica esti copil.
— Copchil, da.
— Ce stii sa faci?
— Stiu o poezie.
Poezie…… specie a genului…… creatie literara in versuri… dar kluxienii habar nu aveau ce inseamna versuri. Ei erau cu capul numai la tehnica.
— Te rugam, fa o poezie.
— Catelus cu parul cret fura rata din cotet, el se jura ca nu fura, dar l-am prins cu rata-n gura si cu ou-n buzunar, hai la sfatul popular.
Fetele celor prezenti au inceput sa se schimonoseasca si sa se contorsioneze. Li se activau muschi de care nici nu erau constienti ca exista. Apoi au inceput sa horcaie cu totii. Panica! Oare au contactat vreo boala pamanteana? Se verifica… nici un pericol. Kluxienii radeau. Pentru prima oara in istoria evolutiei lor. Horcaiau cu pofta si simteau o ciudata stare de fericire.
— Ce mai stii sa faci?
— Vreu la mamica.
?Si l-au trimis inapoi. De atunci, in fiecare an, in prima zi a lunii a sasea, ei privesc inregistrarea video a poeziei si horcaie. A ramas in memoria colectiva cu numele de Ziua Copchilului.