Cunosc Basarabia. Am intalnit-o inca de la douazeci si trei de ani si am gasit-o adevarata. „Adevarat“ este un adjectiv tot mai rar in secolul XXI. Culegator de harfe, cum ma cunoasteti, cum ma anunta si rubrica, plec si pentru ca acest drum spre Chisinau ar putea fi declarat drum universal al harfei, iar cavalerii care se trudesc intru harfa ar putea sa faca pelerinaj spre Basarabia, ca spre o Mecca, ca spre un Santiago de Compostela al harfelor.
Plec din Ploiesti, facandu-mi cuvenita cruce la Caragiale, protectorul calatorilor romani (si nu numai) care umbla prin lume dupa momente si schite. Nu trece mult si ating Mizilul. Ah, Mizilul! Merg umar la umar cu Nenea Iancu prin urbe. Nenea imi arata, si parca incep sa vad enorm, parca incep sa simt monstruos. Vad: la nivelul Romaniei, Mizilul a inaintat pana undeva prin 2002. Inca se poarta lantul de aur, cum si lantul de argint, gros, la gat, sa fie frumos. Frumos le sade!
Vad un cocalar facand ochi dulci unei benzinarite, cu glumite desprinse dintr-o antologie Romeo Fantastik, un clasic. Stiu Mizilul, l-am mai scris, pe urmele lui Geo mi-am petrecut si eu cele 175 de minute necesare pentru a intelege Mizilul, deci viata.
Un puradel intinde mana spre mine. Il iau repede: al cui esti, ba, tu? Esti din Cartier (n.m.: cartier al romilor din Mizil), nu? O stii pe Aldeza? Il stii pe Arabis (n.m.:porecle adevarate ale eroilor unui reportaj pe care l-am facut la Mizil la inceputul anului)? Puradelul se sperie. Vine un baiat de la pompa de benzina si mi-l alearga. Aproape ca-l da in strada sa-l calce o masina de teren. Strig in urma lui sa-l lase in pace, ca n-a facut nimic. Slava Cerului, copilul e iute si scapa de furia oarba a baiatului de la pompa de benzina.
Ah, Mizilul! Daca te trece, omeneste, nevoia, vei descoperi acest obicei local: in localuri, la toaleta, hartia igienica este prevazuta cu un dispozitiv improvizat, cu lant si lacat, sa nu se fure. Cat ma intamplu in oras, descind fetele de la Clubul Sportiv Ramnicu-Sarat. Nu-mi dau seama ce sport practica, desi am si eu – ziarist – patru competitii mari, internationale, la activ, dintre care doua editii de Jocuri Olimpice. Constat ca sportivele beau tutun, ca adolescentii, pe ascuns, si ma intristez.
Imi notez intamplari si nume. Intamplare: un gras ras pe partile laterale ale capului intra peste mine dand cu usa de perete, intra in timp ce imi desertam basica udului. Protestez cu privire la lipsa educatiei care se manifesta, la baza, prin ciocanitul in usa. Grasul ras pe partile laterale ale capului ma ia de-o aripa si isi ia locul deasupra vasului de toaleta, fara alte explicatii. Imi notez numele acestei pizzerii: Tentant Pizza. Tentant, da. I-auzi!
Am turbinca deja plina de harfe si nici macar n-am ajuns la Buzau – si se stie ce este Buzaul in lumea umorului involuntar. Intram in Buzau. Pe strazi – chiuieli. Ce se intampla, bai nene?, ne miram noi. Peisaj buzoian: tineri cu capatanile scoase pe geamurile Daciilor, dar si ale unor masini straine, tineri chiuind. Bai, sa stii ca astia au terminat liceul!, zic. Si asa e, domnule. Chiuiau tinerii absolventi de la Buzau. Asa e obiceiul. Sa umble prin oras cu capatanile scoase pe geamul autoturismelor si sa strige „Hau-hau-hau!“.
E greu de precizat daca deja am intrat in Moldova, buzoienii nu ar fi – nici sa ii pici cu ceara – in asentimentul nostru daca am scrie ca Buzaul e al Moldovei. Ne multumim sa constatam ca ne aflam totusi, categoric, in Romania. Ne asumam Romania. Mergem mai departe.