Si, dupa ce l-am intrebat pe un impiegat de pe peron unde-i trenul de Cluj, nu-mi mai pot scoate din cap bancul cu ardeleanul alergand prin gara:
— Trinu’ de Cluj o plecat?
— O plecat.
— Cand?
— Acum trei minute.
— Aaa, pai n-am intarziat ase mult!
Ma cuibaresc pe scaun.
Din prima, colegii mei de compartiment – un mos si-o baba care tin sa ma informeze, de cum am spus „buna dimineata“, ca merg in statiune la Vatra Dornei – scot salamul de rigoare (ala cu miros ingrozitor) si se asaza serios la micul dejun. De ce naiba atat de multi oameni mananca salam in tren mi-e greu sa pricep. Pute ingrozitor. Data viitoare cand calatoresc promit ca o sa am la mine branza frantuzeasca cu mucegai. Nici n-o mananc, numai o tin asa, o scot in caz ca ma ataca vecinii cu salam.
Altfel, cei doi batrani par de treaba:
— Vrei si tu?
— Nu, am mancat acasa.
— Foarte bine, noi ne-am grabit, sa nu pierdem trenul.
— Normal.
— Mergi departe?
Aoleo, au chef de vorba, dar nu intre ei, ci cu mine.
— La Cluj.
— Vai de tine! ma plange bunica. Zece ore de drum.
— Nu-i problema, am treaba.
Imi pun castile pe urechi, incep sa scriu. Mosul ma mai incearca de vreo cateva ori cu cate o intrebare. Ii raspund scurt, nu-l incurajez la discutii. Cei doi adorm.
Incerc sa-mi scriu povestea pentru „Supliment“, dar nu am idei. Basca, is frant de oboseala. Hai mai bine sa va spun ce vad din cand in cand pe fereastra trenului:
Ceata, multa ceata…
O gara pe peronul careia asteapta o multime de oameni. Aproape toti au cate o cafea in mana, cumparata de la chiosc. S-au trezit de la cinci dimineata, beau o cafea la un leu si par foarte increzatori in fortele proprii. Nici n-ai cum fi altfel, la inceputul unei zile care va fi atat de lunga. Trenul nostru nu opreste pentru ei…
Doi iepuri de camp fugind alandala printr-un lan de grau, speriati de tren. Mi-e si mila de ei, totul ii sperie, traiesc intr-o continua groaza. In specia lor, anormal e sa fii calm. Daca ar fi sa existe un psiholog al iepurilor salbatici, acesta ar trebui sa-i vindece pe cei bolnavi de zen, sa-i invete cum sa fie angoasati…
Un om la distanta care nu stiu ce face. Peste tot in Romania vezi undeva un om singur – pe un camp, langa o padure, la o margine de iaz – care nu stii niciodata ce face. E limpede ca mestereste ceva, dar nu-ti dai seama ce. Dincolo de granita tarii noastre, desi am urmarit cu atentie, n-am remarcat sa existe preocuparea asta…
Reflexia vecinilor mei de compartiment, care dorm lati. Nu i-am putut intelege niciodata pe oamenii astia, gen tata, care adorm instantaneu in orice mijloc de transport, odata ce lasa capul pe spate. Eu nici daca n-am avut parte de somn timp de patruzeci si opt de ore tot nu pot inchide ochii in tren…
Munti, multi munti, cu multe paduri, cu copaci care n-au fost inca taiati…
Un nene care bate rotile trenului cu un ciocan. Nici nu se uita la ele, numai le loveste din mers. Parca e un orb care si-a luat din greseala, in loc de baston, un ciocan. Si tot pipaie drumul. Totdeauna m-am intrebat cum s-o fi numind meseria asta. Ciocanar? Ciocanitor? Dupa ce iese la pensie, dupa o viata de ciocanit roti de tren, oare il mai apuca uneori dorul sa faca asta?
Soare, foarte mult soare…
Imi pun ochelarii de soare pe ochi. Incerc sa adorm…