A intinde durata unei piese rock dincolo de limita presupusei celebritati inseamna sa faci muzica progresiva, cu riscul abuzarii de rabdarea auditorului! Fapt demonstrat: majoritatea ascultatorilor prefera piesele standard, usoare, cu refrene lesne de fredonat si „versuri“ carora doar fanii fanatici le pot gasi intelesuri profunde, chiar ascunse. Paradoxal, acest gen de public nu refuza romanele groase, de la 500 de pagini in sus, luptandu-se cu opurile imense prin mijloace de transport in comun sau pe plaje exotice. Daca obligi insa un cititor de „caramizi“ sa asculte vreun disc al grupului german Amon Düül II, vei avea surpriza sa-l vezi cum se agita, stramba din nas, se scarpina intre picioare si in urechile parca viol(ent)ate de fluxul sonor. Curand cere sa pui altceva, perpelindu-se in fotoliu ca porumbul de floricele in ceaun, si tasneste pe usa dupa maxim a treia piesa de circa zece minute. Formatii ca Yes, Van der Graaf Generator, primul Genesis, Tangerine Dream, Camel, Magma, Soft Machine, Gentle Giant si toate cele din zona „krautrock“ aproape ca nu mai spun nimic consumatorului imbuibat de azi. Abia Pink Floyd se aude cateodata, redusa la un hit cu valente pueril anarhiste. De trupele noi, care se straduiesc sa mentina contactul intre creier si inima, rotunjind clasicul concept de unitate in diversitate (sau mai modernul – statornicie in schimbare), cine sa stie? Acum totul pare guvernat de ritm, de instinct, cu aparente brutale, necizelate, ca si cum rockul ar fi numai treaba organelor umane responsabile cu treaba mare, treaba mica si, mai ales, cu treaba trebilor, numita scurt: sex.
The Tangent este sigla ce acopera contributia unor nume cunoscute din aria progresiva. Numitorul comun al celor noua albume oficiale este Andy Tillison. Specialitatea lui: instrumentele cu claviaturi; dar canta cu voce calda textele proprii si nu evita chitara pentru a-si transpune sonor ideile. Crescut in aspra si sanatoasa rigoare a scolii engleze de muzica clasica, Tillison s-a dezvoltat ca instrumentist sub influenta lui Keith Emerson si Jon Lord. In 1971, pe cand avea 16 ani si era elev in orasul Newcastle, a vazut un concert „dat dracu’“, sustinut de niste tipi care pareau de varsta sa, numai ca scapasera de sub tutela parintilor. A fost cu adevarat un spectacol de neuitat, de vreme ce Tillison il evoca, pe actualul disc A Spark in the Aether (2015, InsideOut Music), drept momentul hotarator al vietii sale: „And I was there! (Well… I was at school… but I WAS THERE!) And every note they played that night seemed like magic in the air…“. Partitura executata de ulterior faimosul trio Emerson, Lake & Palmer era Pictures at an Exhibition, compozitia lui Mussorgsky in transcriptia lui Ravel, orchestrata asa cum n-o mai facuse nimeni si intrata de atunci in patrimoniul cultural european ca loc auditiv comun, referinta de la sine stiuta. Nu-i de mirare, zice Tillison, ca, „desi in 1971 lumea culturala buna stramba din nas, azi orice politician, sef de politie, profesor universitar sau judecator se simte mandru ca detine o copie digitala imbunatatita“ a notoriului concert. La randul sau, Tillison a pus in pagina o versiune rock a opusului The Rite of Spring, dar mostenitorii lui Igor Stravinsky i-au interzis sa o inregistreze, motivand ca nu i-ar fi placut compozitorului.?Si asta fara sa asculte cum suna caseta demo!
Recentul disc, a carui coperta mi se pare oarecum inadecvata, evoca „lucrurile care curg“, in cuvinte nepretentioase si armonii frumos etajate, cum sta bine oricarei opere de rock progresiv curat.