Iesirile de soi gardist, legionaroid, de genul aceleia a „academicianului“ Nicolae Breban, care ar impusca „haimanalele“, „necreativii“, ce ar fi condus Institutul Cultural Roman, inaintea „creatorilor“ – ma intreb de ce oare? – Lilian Zamfiroiu si Radu Boroianu, spun multe despre ambianta culturala actuala. In lumea muzicala lucrurile nu stau mult mai bine, iar mesajele amintite din „offside“ de la muzicieni m-au indemnat sa scriu aceste randuri, chiar daca as fi preferat ca ei insisi sa-si spuna pasurile cu voce tare. Dar toti evita de teama de a nu fi atrasi in mlastina de la Bucuresti si interzisi la Festivalul „Enescu“…
Imi este greu sa inteleg exemplul pe care il da un compozitor intr-un editorial al publicatiei breaslei, in „Actualitatea muzicala“, vorbind despre soarta „elitelor“ sub regimul comunist, atunci cand gaseste doar doua nume intre cei „nevoiti sa aleaga calea exilului“, unul fiind… Nelu Manzatu. Sa fie autorul imnului Garzii de Fier, al unor melodii legionare si al altora de muzica usoara interbelica, director legionar al Radiodifuziunii sub guvernarea Antonescu, exemplul cel mai sugestiv de „elita“ intre numerosii muzicieni romani din exilul romanesc? Enescu, Constantin Silvestri lipsesc din editorialul semnat de Liviu Danceanu…
O stare de spirit, o orientare, ce imi amintesc de insistentele si abuzivele judecati ale Impresarului-sef al Festivalului „George Enescu“, dupa care unii, intamplator minoritari, nu pot „simti romaneste“. Dupa ani de parteneriat, fostul sau sef este aratat cu degetul ca unul dintre ei. Cum gandeste Impresarul-sef, in comparatie cu dirijorul Christian Badea de exemplu, am auzit la posturile de radio culturale si am citit in interviurile sale, ultimul acordat pentru Agerpres.
Am aflat ca al sau „scop in sine“ este „sa-l puna“ pe Enescu, „in istoria muzicii, acolo unde-i este locul“. Ce noroc pe romani! Idealul sau sunt „strainii“, fiindca „Enescu este cantat de romani ca o obligatie“, „Trebuie sa-l invatam ca Tatal Nostru!“ (sic!); spre deosebire de „straini“, da domnia sa de inteles. Impresarul-sef pare sa fi uitat ce spunea in urma cu cativa ani, cand se mandrea ca o orchestra internationala de renume a fost respinsa de la festival fiindca a indraznit sa nu se supuna conditiei sine qua non, aceea de a canta obligatoriu o piesa de George Enescu!
Dupa opinia aceluiasi functionar cultural, romanii nu ar mai avea „enescologi“, echivalati in limbajul sau cu „pleiada de mari interpreti ai lui Enescu“. Singurele nume ce-i sunt cunoscute ar fi Luiza Borac si Remus Azoitei. De restul celor mai varstnici sau mai tineri ce il canta sau il promoveaza ca pedagogi pe Enescu in strainatate, nici un cuvant. Doamne fereste sa fie invitati cumva la festival! Imaginatia marelui Impresar-sef este una de mic dictator: „in festival, romanii trebuie sa cante lucrari pe care altii nu si le asuma, dar foarte grele, la care ziaristii straini au venit special sa le vada“. (sic!) Brahms, Mahler, Sostakovici, astea sunt… fleacuri, „ce se canta in stagiune“…
Colac peste pupaza, Impresarul-sef nu vede necesitatea unei noi sali de concert in capitala Romaniei. Sala Palatului, putin reamenajata, ar fi suficienta. Si, dupa mintea sa, ar aparea riscul ca oamenii sa nu mai vina la concerte daca ar exista o sala noua, fiindca sunt… „obisnuiti cu adresa cea veche“.
Pe acest fundal, pentru cine citeste interviul Agerpres, alesul sau, evident, este dirijorul rus Vladimir Jurowski. Am toata admiratia si stima pentru acest dirijor exceptional al generatiei sale, de mare succes international – si despre care mi se scrie insistent ca a fost deja ales de catre culturnicii romani drept presedinte al Festivalului „George Enescu“. Nu sunt insa deloc sigur ca dirijorul rus ar simti „mai romaneste“ sau ca, mai ales, ar fi capabil sa puna ordine in dezechilibrul actual intre un festival organizat cu grandomanie si total insuficienta finantare a unei stagiuni normale a Filarmonicii ce poarta si ea, la urma urmelor si zi de zi, numele lui Enescu.
O decizie „politica“, mi se sufla… Ce fel de „politica“, nu poate spune nimeni. Daca se doreste un soi de „scut“ impotriva umorilor lui Vladimir Putin, o forma de a se demonstra aplecarea catre valorile perene ale Rusiei, ma indoiesc ca Jurowski va face jocul birocratiei cultural-politice bucurestene. Este un dirijor care nu ezita sa-si spuna parerea si despre politica, cum a facut-o, de exemplu, in primavara la Moscova, intr-un discurs despre Requiem-ul… „gay“ al lui Benjamin Britten. Un critic muzical de la Moscova scria atunci: „Vladimir Jurowski a mai demonstrat o data nu numai ca este un mare dirijor, dar si ca refuza conformismul. Faptul il pozitioneaza aparte de restul dirijorilor rusi bine cunoscuti si aceasta este important in primavara rece a anului 2015, intr-o tara obsedata sa-si caute inamicii si cazuta prada homofobiei paranoide“. Romania nu e prea departe de aceasta ultima definitie… Sa fie acesta si argumentul „politic“ al d-lui Mihai Constantinescu si al celor ce il sustin in Ministerul Culturii? Vederemo…
Legenda foto: Sala Nationala de Concerte B. Bartok de la Budapesta