Cand toata lumea foloseste efecte CGI, o productie cu filmari pe bune, la viteza reala a masinilor de curse (peste 350 km/ora) e ca diferenta dintre frisca de casa si cea din plic. Hollywood-ul ne-a formatat demult creierii cu povesti desfasurate dupa acelasi tipar, dar un film ca Le Mans e modern si la 40 de ani dupa premiera. E fascinant in primul rand datorita amestecului de documentar si fictiune. Productia a durat sase luni, echipa a filmat tot raliul din 1970 (raliu care, se stie, dureaza 24 de ore, timp in care fiecare masina e condusa alternativ de doi piloti). Din dorinta ca totul sa fie pe bune – asta era miza filmului, sa arate intr-un mod cat mai autentic ce inseamna pericolul si pasiunea pentru viteza –, Steve McQueen ar fi dorit sa participe si el la raliu, dar compania de asigurari nu l-a lasat (in luna martie iesise al doilea la raliul de 12 ore de la Sebring). Daca ar fi participat, ar fi usurat productia pentru ca, dupa filmarea cursei, echipa a turnat scene cu Steve McQueen si ceilalti actori din distributie pe un scenariu care la vremea respectiva a fost considerat subtire, dar care lasa centrul de greutate pe raliu, nu pe poveste.
Le Mans e la fel de neintentionat cool cum era si McQueen. Are foarte putin dialog, iar ambalatul motoarelor, scrasnitul rotilor si zgomotul tablei lovindu-se de parapeti sunt mai interesante decat orice replica. Ducand autenticitatea la maximum, McQueen n-a vrut sa fie udat pe par ca sa para transpirat, ci a preferat sa dea cateva ture ca sa transpire natural in casca.
Dramaturgic, acest film de aproximativ doua ore care te tine cu gura cascata sta in urmatoarele idei: Michael Delaney (McQueen), pilot la Porsche, revine in raliul din Le Mans la un an dupa ce rivalul sau care pilota pentru Ferrari a murit intr-un accident in care fusese implicati amandoi. Sotia acestuia (interpretata de o tanara suedeza, Elga Andersen) vine si ea, bantuind cam ca in Anul trecut la Marienbad si privind oarecum in gol. Prezenta ei e o pata vaga de culoare pentru ca nu iti e foarte clar daca cei doi au avut o relatie, daca se plac sau daca doar moartea sotului ii leaga. In cele patru ore libere alternative cand nu conduce, Delaney bantuie prin decorurile reale ale cursei, dand mereu nas in nas cu aceasta tanara doamna care la un moment dat il si intreaba care e scopul pentru care pilotii de raliu isi risca viata. La care, cu nonsalanta de mare actor si fara sa dea impresia ca spune vreo chestie adanca (desi era simtita si scrisa de el), McQueen ii spune: „When you’re racing, it’s life. Anything that happens before or after is just waiting“.
La un moment dat, Delaney are un nou accident, masina ii e avariata si iese din cursa, dar revine pentru a inlocui un alt coleg, managerul echipei Porsche cerandu-i sa faca totul ca echipa sa invinga.?Si in ultimul tur, cand eternele rivale, Ferrari si Porsche, erau la mustata in frunte (cu un usor avans pentru un pilot de la Porsche), Delaney face niste manevre ca sa-l impiedice pe pilotul de la Ferrari sa treaca in frunte, sacrificand cu buna stiinta propria sansa de a termina primul, deci iesind al doilea din spirit de echipa.
Asta e tot filmul. Nu tu dialoguri explicative, putina muzica non-diegetica (niste jazz foarte curat), nu tu love story, happy-end sau orice alt cliseu. „We attempted to show in the film, rather than explain it, why a man races. And the feelings he gets from it. It’s a great sense of freedom. It’s a high of one sort of another“, spune McQueen intr-un interviu. Ce sa mai adaugi?
Le Mans, de Lee H. Katzin. Cu: Steve McQueen, Siegfried Rauch, Elga Andersen, Ronald Leigh-Hunt