M-am gandit la lucrurile astea la cafea, intr-o pensiune dubioasa din parcul industrial Clujana, in timp ce-mi pregateam doua-trei fraze de zis la vernisajul expozitiei lui Silviu Ghetie. Silviu Ghetie e unul dintre fotografii mei preferati, trebuie sa stiu sa explic asta asa cum trebuie daca vreau sa emit opinii cat de cat credibile (A.O. Scott, criticul de film de la „New York Times“, denunta intr-un articol foarte taios de anul trecut valul de entuziasm si adoratie care a ajuns sa inlocuiasca spiritul critic). De Silviu Ghetie am aflat de la Radu Jude. Pregateam un dosar la „Dilema“ despre venerabila institutie a casatoriei si cautam un fotograf care sa frecventeze asiduu nuntile. Jude mi-a zis sa ma uit la fotografiile lui Ghetie si cam asta a fost. Multe dintre ele erau, pe rand, ba un film cehesc din anii ’60, ba o proza scurta de Cehov, ba un featuring intre Cohen si Gabi Lunca. In orice caz, toate erau naratiuni, ca si cum fotograful, selectand un fragment de realitate, ar reusi sa-i protejeze dinamica si sa-i scoata la iveala samburele epic. Fotografiile lui Ghetie spun intotdeauna o poveste. Sau, mai degraba, ii livreaza privitorului elementele esentiale ca sa-si creeze propria poveste. Doi baieti stand pe un ponton si, langa ei, un caine in salt plutind pe deasupra apei, o pasare mare si alba privind trist de pe bancheta din spate a unei masini de la agentia de mediu, un artist al poporului cantand patruns de importanta propriei misiuni artistice langa un Iisus rastignit. Juxtapuneri neasteptate, fete cu expresii de o sinceritate uluitoare, miscari suspendate in aer, situatii tragi-comice – fotografiile lui Silviu Ghetie refac drumul sufletului pe pamant si arata partea nevazuta a lucrurilor. Exista un moment in care realitatea lasa garda jos si se dezvaluie asa cum e ea, iar legaturile improbabile devin vizibile. Fotografiile lui Ghetie sunt facute exact in acest moment de vulnerabilitate totala a realitatii. De asta pot sa spun linistita ca Silviu Ghetie e fotograful meu preferat.