Intrebarea-reper „Cine este Letitia Branea?“, care apare de trei ori in roman, functioneaza ca o axa de referinta in corpul cartii si a ordonat, in acelasi timp, discursul critic al foarte multor comentatori. Tipul de personaj propus de Gabriela Adamesteanu a generat o exegeza considerabila, care a inglobat de la judecati de valoare asupra caracterului si a optiunilor Letitiei Branea, la aprecieri despre raportul dintre individ si un sistem ostil, constrangator. Dupa toate grilele prin care a trecut acest impresionant roman de debut, astazi, intr-un cu totul alt context, Letitia Branea se dezvaluie, in continuare, ca unul dintre rarele personaje literare capabile sa catalizeze interogatii semnificative. As numi-o pe cea mai banala: in ce masura problemele pe care le pune in lumina personajul Gabrielei Adamesteanu sunt in continuare relevante pentru cititorul care o cunoaste la 40 de ani dupa aparitie sau pentru o istorie identitara, care, in cele din urma, ne priveste si ne include, fie ea si prin prisma fictiunii?
Pentru a raspunde acestei intrebari, care doar pare exterioara romanului, dar care il conecteaza, de fapt, cu un intreg tronson de cititori si cititoare din generatii diferite, este util sa aruncam un ochi la lumea in care se formeaza si din care se zbate sa iasa Letitia Branea. In linii mari, este provincia sufocanta, in care traieste, impartind aceeasi camera, impreuna cu mama ei, secatuita de griji si cu unchiul Ion Silisteanu, fost director de liceu, persecutat pentru un trecut „cu probleme“. Tatal este absent, inchis pentru convingerile politice, situatie care face pozitia Letitiei si mai complicata, din cauza „dosarului“ pe care il va trage dupa ea. In toate aspectele, cadrul in care se formeaza Letitia Branea descrie o lume privativa, in care fata se orienteaza cu o luciditate pe care doar sensibilitatea i-o concureaza, constienta fiind la orice pas ca poarta o vina zdrobitoare. Acest detaliu va reaparea mai tarziu in roman, cand Letitia, studenta la Litere, isi face o analiza si isi scruteaza sansele de viitor: „De unde atat de vie urcand in mine senzatia unei vinovatii dintotdeauna, adanca si neclara?“. Adolescentei Letitia, care simte nevoia si de alte contacte decat cel cu mama si cu unchiul, magisterul marginalizat, adancit in fise de lectura, i se reproseaza „vina“ de a-si dori aceste lucruri, in conditiile in care tatal sufera in inchisoare.
Cadru dupa cadru, Letitia Branea este surprinsa intr-o situatie de inadecvare perpetua, dureroasa, indiferent de contextul in care ajunge. Lumea in care se misca nu e facuta pentru ea si nu-i face nici un fel de concesie, iar asta se vede foarte devreme. Imediat dupa primele semne ale pubertatii, unchiul Ion o apostrofeaza, aruncandu-i o intrebare pe cat de vaga, pe atat de strivitoare, tinand cont de toate subintelesurile cu care au incarcat-o istoria normelor de comportament care le privesc pe fete si femei: „ De acum ai inceput-o?“. Apoi o loveste, ca s-o faca si mai constienta de limitele care o asteapta. Alta data, acelasi unchi, fata de care are un atasament mai puternic decat orice urma de ranchiuna, ii reaminteste ca ea, ca femeie, nu se poate purta asa cum isi doreste: „Ce razi? Nu-i de ras, doar nu traiesti de capul tau pe lume… crezi c-ai sa faci doar ce-ti place in viata?“.
Letitia e formata, asadar, in spiritul unei vine perpetue si al unei submisivitati de necontestat fata de autoritate, iar traseul ei, care va include distantarea fata de aceasta matrice, inseamna un travaliu semi-constient – confuzia si nesiguranta o insotesc pana tarziu – catre o autonomie mai degraba proiectata decat implinita. Limitarile pe care i le pune genul, conditia sociala precara si sistemul de valori solid-patriarhale se intalnesc cu restrictiile generate zilnic de un sistem politic extrem normativ si opresiv, care se insinueaza pana si in tavile cu macaroane gri de la cantina caminului. Intr-un regim care se defineste prin franele pe care „puterea“ le pune tuturor, Letitia incearca sa evite cea mai mare frica, cea care a bantuit trecutul propriei familii: esecul. Masura in care ea actioneaza interesat sau „autentic“ in relatia cu Petru Arcan – la randul lui parte a puterii, figura a autoritatii, care o inlocuieste pe cea a unchiului Ion –, de exemplu, nu poate fi aproximata decat suprapunand aceste grile corectiv-coercitive, care i se impun protagonistei Drumului de la prima propozitie pe care o emite („Cativa ani am dormit toti trei impreuna, mama, unchiul Ion si cu mine“) si pana la ultima scena, cea in care incearca sa-si distinga propriul chip intr-o vitrina in care imaginea i se suprapune peste cea a lui Petru Arcan: „In ultimul geam pe langa care am trecut am vazut fetele noastre amestecate. Doar o clipa am mai incercat s-o deslusesc numai pe a mea, dar era prea tarziu“.
Astfel de „intersectii“ pot sa aseze povestea Letitiei Branea, ancorata ea insasi dintr-o constelatie de detalii si referinte hiperconcrete, intr-o dinamica noua, extinsa si foarte fertila pentru intelegerea unei alte povesti: cea a constructiei identitare care transpare dintr-o astfel de fictiune, una care ne priveste, in definitiv, pe fiecare dintre noi. Prin modul in care isi negociaza parcursul, alternand ezitari si vulnerabilitati cu strategiile adaptarii la realitate, dar si cu rezerve surprinzatoare de forta, Letitia Branea isi dezvaluie si, as adauga, isi rescrie parcursul la fiecare re-lectura, destabilizand cititorul, cu atat mai mult cu cat cunoaste mai in detaliu lumea care o contine. Sunt putine personaje in literatura noastra care isi pastreaza un astfel de impact.