Trecuseram de Buzau, ne asternusem, deci, bine la drum, cand ni se facu inevitabil foame. Vin cu o propunere curajoasa. Sa ocolim – cale de saptezeci de kilometri – ca sa mancam mici la un han intre Tecuci si Galati. Cineva de dincolo de noi ne lumineaza calea si luam decizia inteleapta: da, tati, mergem la Hanu Conachi!
Degustam ce degustam si cadem intr-o criza de admiratie, vecina cu misticismul. Proslavim – online – micii acestia, proclamandu-i micii lui Dumnezeu. Muzica din fundal e splendida: acele indimenticabile balade de la inceputul anilor ’90. As vrea sa il gasesc pe cetateanul, caci il simt cetatean, care a intocmit playlist-ul care merge cu micii (si mustarul de Tecuci!) si sa il pup pe amandoi obrajii. Sa il pup pe obraji si sa-i murmur la ureche: bravo, nenea, bravo!
Nu suntem singurii care ne incantam de mici. Mai sunt drumeti. Mai sunt si italieni. Le place si lor. As vrea sa le explic pe scurt istoria romanilor: micul este toata antichitatea si toata renasterea noastra, micul este spiritualitatea noastra cea mai inalta, ne-am facut din micul nostru catedrala si, asa, cu scobitoarea in dinti, asteptam mantuirea neamului. Da’ nu le mai zic nimic italienilor, lasa sa nu stie. Din difuzoare se revarsa – iata – slagare autohtone ale unor cantautori plecati la Domnul. Oftam. Ne tihneste micul.
Ne despartim cu greu de aceasta oaza, ne asteapta drumul, ne cheama Basarabia, ne cheama fratii! Revenim pe calea pe care pana si hartile Google o agreeaza. Inaintam spre Barlad incolo, cand colinele Molodvei ne izbesc. Pumni de frumusete in plina – trista – figura! Parca ne-am fi pierdut pe dealurile Toscanei si mai multe nu. Apoi intalnim primul om. Nu e ce trebuie primul om. E baut bine, dar – hei! – e firesc – e spre sfarsitul saptamanii, in miezul unei zile lucratoare si, ca sa fim sinceri, destul de torida.
Ne bucuram sa vedem casele bunilor moldoveni renovate, cu acoperis de tabla, zincata, frumos. Bravo lor! Au muncit in perfidul Occident si uite ca s-au intors sa sustina economia noatra nationala, in special sectorul tablei zincate.
Pe nesimtite, penetram dulcele targ al Husilor. Ce frumos e la Husi! Acelasi sentiment coplesitor ca urcam si coboram coline ca-n Italia. Vita de vie cat vezi cu ochii, de se rasuceste Burebista, Dumnezeu sa-l ierte, in mormant!
Oprim la o cafenea, discret, central. Chelnerii se uita urat la noi, de parca am fi straini. Ce-aveti, hai? Suntem noi, suntem oameni. Luam doua sticle de Coca-Cola, format mic, sa avem energia necesara sa ne parasim tara. Platim cat face, ura si la granita!
E ingrijit drumul care ne scoate din Romania. Constatam: se munceste in agricultura, n-avea dreptate Basescu, nu ne-au decazut terenurile agricole in parloaga. Asta e valabil in sud. Dar niciodata n-a fost harnicia atuul sudului, sa fim noi sanatosi.
Uite granita! E vremea sa ii spun lui Horia o poveste care il va amuza, sa mai destindem atmosfera, ca a condus omul de am luat forma scaunelor autoturismului frantuzesc in care am pornit la drum. Am botezat bestia asta de masina „La Poderosa III“, ca sa o diferentiem de „La Poderosa I“ si „La Poderosa II“, cu care ne-am asumat alte bucati din tara noastra, indeosebi Valea Jiului. „La Poderosa“ era numele motocicletei cu care un tanar student argentinian la medicina, Ernesto Guevara, avea sa calatoreasca, in urma cu mai bine de jumatate de secol, prin toata America Latina. Era demult, era inainte sa devina „El Che“.
Povestea deci. Istoria, practic, fiindca e adevarata. Se intampla prin 2010, parca, atunci cand eu si un alt prieten, un tert, nu spun cine, intre timp persoana importanta, am intrat in Basarabia fara sa avem acest drept, in urma unui telefon dat miseleste, in crucea noptii, la cel mai inalt nivel in statul moldovenesc. Si iata cum a fost…