A fost destul de greu sa-l scot din casa (halal de mama, care vrea oricand in excursie, chit ca are rau de masina), pentru ca el e convins ca in lipsa stapanilor: „Mai intra vreun nebun prin curte, mai pune mana pe ceva… Raman gainile singure, le mai fura vulturul sau vreun vecin… Ramane porcul singur, se gatuie ca prostul cu capul in gard… Fuge mata de-acasa… Moare cainele de sete… Chit ca lasi multa apa intr-o cratita, se evapora in cateva ore de la soare“.
Cetatea si manastirile i-au placut de nu avea cuvinte:
— Incredibil! Asa constructii, mai rar. Si facute la vremea aceea! Cine le-a facut? a intrebat admirativ constructorul din el.
— Stefan cel Mare.
— Pe toate?
— Pe toate le-a facut Stefan cel Mare, am zis eu, ca sa terminam discutia.
— Ce om!
La gradina zoologica s-a speriat de un zimbru:
— Parca ma ia, asa, cu frig pe sira spinarii. Daca sare gardul la noi?
— Nu sare, tata, nu vezi ca-i lat de cald, cu limba scoasa? Crezi ca are chef sa sara gardul numai ca sa ne impunga pe noi? E obisnuit cu turistii.
A fost impresionat de penajul paunilor, dar o nedumerire tot a avut:
— De ce tipa asa de urat?
— Dracu’ stie, asa le combina Dumnezeu, nu-ti poate da de toate. Pentru ca au pene asa de frumoase, nu le-a putut da si un glas deosebit.
La cusca lupului, cu fata si mainile lipite de gratii, a avut o singura intrebare:
— Da’ unde-o fi lupul?
— Sta pe undeva la umbra, iese doar cand are chef.
— Da-l incolo, ca nu iese. Hai sa plecam.
La cusca ursului – unde ma asteptam sa-i placa, pentru ca a binevoit sa apara si ursul cu botul pe labe, spre surprinderea mea –, tata a exclamat extrem de indignat:
— Vai, saracu’! Mi-e mila sa ma uit la el. De ce-l chinuie asa, aici?
— Nu se chinuie. Traieste si el cum poate.
S-a indignat de-a dreptul:
— Nu se poate asa ceva! Unde-i safu’ gradinii? Ca ma duc eu sa vorbesc cu safu’, sa-i dea drumu’ la urs in padure.
— In padure ar muri de foame. Aici macar are haleala asigurata.
Ma rog, atunci a fost frumos. De data asta, m-am dus acasa la sfarsitul serviciului, frant de oboseala. Voiam sa plec ceva mai repede, dar m-au sunat de la Polirom ca mi-a aparut cartea Intamplari si personaje. N-am rezistat sa n-o vad. M-am uitat pe fuga peste un exemplar la secretariat, apoi am asteptat sa-mi aduca cineva din depozit pachetul cuvenit mie.
Mai tirziu am intrat intr-un Carrefour, i-am cumparat lu’ tata un tort cu „La multi ani!”, un tricou polo si o ruleta meseriasa de 7,5 metri (imi pare rau ca nu i-am luat si un topor ca lumea, cum nu-i in stare el sa-si faca).
Tata m-a intampinat cu aceleasi cuvinte, desi uneori ma duc de trei ori pe saptamana acasa:
— Greu, greu mai vii!
In fine, am vorbit, am povestit, am mancat, am ras. Tata n-a parut interesat de carte la fel de mult ca mama. Apoi, cand sa ies din curte, noaptea tarziu, a devenit foarte curios:
— Cartea ta e din aia, cu povesti din ziar?
— Nu, tata, e jurnalul meu, e cu multe povesti adevarate din ultimii mei doispe ani de viata, doar cu vreo doua pe care le-am publicat si in ziar. Am si multe povesti cu tine, inca de pe vremea cand faceai naveta. De exemplu, e aia cand ti-am dat eu cheia de la mine, ca sa nu astepti autobuzul in frig si, la plecare, mi-ai rupt clanta de la usa. Ca sa te asiguri ca e incuiata bine. Apoi ai pus cheia sub pres.
— Pai, nu mi-ai spus. Acum imi spui? Si ce-ai facut?
— Am spart usa. Dar greu.
— Si cum ai inchis-o ca sa nu intre pe urma vreun nebun?
— Citeste in carte.
Peste unspe zile e ziua mamei. Tot 65 de ani. Cu totul alta poveste.