Tot pe-atunci a rulat in cinematografele noastre socialiste, prin nu stiu ce minune, The Last Waltz, rockumentarul semnat de Martin Scorsese despre ultimul concert The Band (care n-a fost chiar ultimul). Fragmente din spectacole pop-rock la moda picurau la televiziunea romana, tot mai putine si mai diluate pe masura ce rustica inculta de la cabinetul 2 capata puteri discretionare. Locuitorii de pe marginea sud-vestica a tarii, mai norocosi, puteau sa vada programele televiziunilor iugoslave sau ungare, ba chiar si bulgare. (N-o sa-mi treaca niciodata criza de furie traita in 1988, cand bulgarii au transmis de pe Wembley concertul in favoarea eliberarii lui Mandela. A vorbi atunci in Romania despre libertate si independenta mi s-a parut o perversiune monstruoasa, impinsa la absurd.) Anii 1980 au adus, in mod paradoxal si in ciuda oprelistilor oficiale, posibilitatea de-a privi acasa concerte la care n-ai fi sperat sa ajungi vreodata. Videocasetofonul e aparatul care a fentat zidul cenzurii, cu rezultate interesante din punct de vedere sociologic.
Dupa 1990, putinta de-a vedea ce, cand si cum vreau a devenit rutina. Noutatile mi-au produs explozii de fericire cam pana prin 1994, cand am gasit intr-unul dintre blamatele buticuri bucurestene o banda VHS cu Stranglers – Video Collection –, pe care am pastrat-o cu obstinatie chiar si cand am renuntat la videocasetofon, dar nu si dupa ce am cumparat DVD-ul identic. Faimosul „concert al concertelor“, Led Zeppelin – The Song Remains The Same –, l-am avut pe caseta copiata, pe caseta originala, pe DVD si acum pe Blu-Ray. Cum se observa, cam la fiecare deceniu s-a schimbat suportul de pastrare, perfectionarea mediului aducand si imbunatatirea sunetului, si a imaginii. Actualmente, filmarile HD par sa ofere o experienta suficient de bogata vizual, dar cine stie ce mai ofera viitorul? Tehnologia 4k este abia la inceput, iar testele incurajatoare pentru a spera la un home-cinema fantastic.
Am vorbit atata despre chestiuni mai degraba tehnice, pentru ca m-a surprins decizia lui Steve Vai (sau a staff-ului sau) de a publica numai pe DVD al 49-lea concert din turneul Story of Light, sub titlul Stillness in Motion (2015, Sony Legacy), nu si pe Blu-Ray. (Nu-i singurul nume de top care adopta formatul DVD pentru un show de ultima ora; si Depeche Mode au editat un concert la fel, anul trecut.) Vazuta pe televizor LCD, imaginea este neclara, cu unele blocuri de culoare estompate si, per total, disconfortanta. As fi renuntat sa vad acest concert, daca n-ar fi fost vorba de Steve Vai, probabil cel mai bun chitarist in viata. Iar la un concert Vai primeaza muzica, nu spectacolul. Totusi, folosind un montaj alert, in traditia lui Frank Zappa, Steve ne livreaza un film ce nu te lasa prada plictiselii nici o secunda. Este ajutat de membrii trupei: Deborah Henson-Conant, claviaturi, voce si harfa portabila; Dave Weiner, chitara; Philip Bynoe, bass cu sase corzi; si, la tobe, Jeremy Colson, dezlantuit ca un lup mongol dintr-o pelicula regizata de Jean-Jacques Annaud. Echipamentul utilizat este performant, camerele de filmat par (din ce-am putut deduce) capabile de HD, luminile nu impieteaza miscarea scenica; montajul, repet, tine curiozitatea vie (insa nu ca Where the Wild Things Are, 2009). Nici sunetul nu este 24/96, pierzand parca in dinamica.
Steve Vai este un perfectionist, un tip cerebral care a transformat virtuozitatea in mesaj si dexteritatea in consistenta expresiva. Intrebarea inevitabila este: de ce a scazut standardul tehnic, nemultumind destui fani? Poate urmeaza o editie „adevarata“? Nu stiu.