Premii si premianti
Ce-i drept, in tulburata noastra societate si in ambiguitatea axiologica instalata, cand cineva obtine o „coronita“, umorile tasnesc in spatiul public mai ceva decat apa unei arteziene. La fel de drept e si ca, in sfera manifestarilor finalizate cu premii, unele contexte nu sunt tocmai cum ar trebui sa fie. Nu ma refer aici la evidenta ca in arte valoarea nu poate fi strict comensurata, asa ca la farmacie (era sa zic, ca la piata!), domeniul fiind prin excelenta unul al subiectivitatilor. Ci vizez acele situatii, numeroase, in care normalitatea competitionala e… ocolita. De pilda, festivaluri cu palmares in ale caror jurii se afla persoane legate prin relatii contractuale cu unii dintre cei inscrisi in concurs. Or, iar asta se intampla des, institutia organizatoare participa si ea la intrecere cu invitatii si, ca sa vezi, ia nu unul, ci chiar mai multe premii. Acordate de cei carora le plateste onorarii pentru jurizare. Uneori si componenta juriilor e stranie, unii membri neavand nici pe departe expertiza necesara. Seriozitatea si corectitudinea cu care sunt organizate ridica sau coboara aceste competitii, numai ca, in goana dupa diplome si trofee, ca insemne concrete ale aprecierii si valorii, toata lumea concureaza cu toata lumea. Iar, din pacate, concurenta nu e intotdeauna fairplay, nu-i asa?
Arta de a tacea
Prin fundamentele lui, arta a cuvantului, teatrul are o relatie speciala si cu tacerea. Pe care o pretuieste si utilizeaza expresiv acolo unde si atat cat trebuie. Tacerea e de aur, sustine o vorba de duh, iar adevarul ei pragmatic, cotidian e valabil si in arta teatrala. Arta actorului e si arta de a studia si stapani pauzele, de a sti ce si cum sa faci atunci cand ai ori nu ai text. M-am gandit de ceva vreme la subiectul acesta, exasperata de nepriceperea unor interpreti care fie bolborosesc cuvintele, fie le-arunca spre spatiul destinat publicului ca pe ceva de care doresc sa scape. Ca pe un corp contondent cu care vor sa „atinga“ spectatorii! Verbalitatea e cel mai important vehicul de comunicare, iar cea scenica nu e orice forma de vorbire; trebuie sa fie de performanta, sa transfere nu doar informatii, ci si emotie. Ce ne facem cu vorbitul scenic? In teatrele apusene, in cele cu traditie si panas, pentru fiecare noua productie exista un expert in voce si rostire, care se ocupa special de pregatirea distributiei pentru noua montare. Spunerea unui text e o forma de dublu respect, pe de o parte fata de autor, pe de alta parte fata de spectator, iar felul in care e transmisa partitura verbala are infinita importanta estetica. Tot de performanta se cer si tacerile din scena. Pentru a fi eficace, tacerea trebuie jucata, ea nu reprezinta doar o simpla absenta a textului. Pauzele actoricesti trebuie sa fie expresive, sa „vorbeasca“ prin ele insele. Cand nu se aude text, se exprima celelalte elemente ce tin de actorie si de mijloacele scenice. Arta vorbirii are legaturi ombilicale cu arta tacerii. „Restul e tacere“, vorba lui Shakespeare via Hamlet.
Un muzeu al teatrului
Am vizitat recent un spectaculos muzeu al teatrului, construit in jurul ruinelor teatrului antic roman din asezarea de secol I, „Caesaraugusta“, azi „Zaragoza“. Muzeul e parte a unui concept care leaga un lant de patru muzee de indepartata perioada a originilor imperiale ale orasului spaniol, alaturi de cele ale portului fluvial, forului si termelor publice. Gandit ca parte a acestui itinerar, Muzeul Teatrului „Caesaraugusta“ e situl cel mai bine conservat dintre toate, iar maniera in care integrarea sa a fost realizata in ambientul citadin e ingenioasa sub raport muzeal. Partea exterioara e protejata de un „acoperis“ de policarbonat, o constructie moderna, inalta de 25 de metri, cat avea si originalul la vremea lui, acoperis ce permite vizibilitate maxima si protejeaza in acelasi timp vestigiile arheologice. Un audioguide in cinci limbi straine iti ofera absolut toate informatiile necesare, nu academic, ci accesibil, placut, ca o frumoasa introducere in istoria teatrului antic si a vremurilor acelea demult apuse. Pe langa audioguide, in fiecare dintre punctele importante ale traseului vizitatorilor, care ii poarta prin locurile calcate de romanii iubitori de arta, se afla tablite lamuritoare: pulpitum, orchaestra, vomitorium, scaenae, tribuna etc. Cu putina imaginatie poti visa la atmosfera din tragediile lui Seneca ori comediile lui Plaut! In interior, machete care reconstruiesc virtual forma teatrului de altadata iti ofera imaginea concreta a ceea ce ai vazut fragmentar trecand printre peretii de piatra ai sitului. Seara, in aer liber, pe 10 ecrane gigant sunt proiectate, rezumate in imagini a ceea ce insemna teatrul acum 2.000 de ani. ?Si, ca sa ii redea vitalitatea, frecvent au loc concerte de muzica clasica. In interior, expozitia e concentrata pe trei tipuri de elemente: arhitectura, decoratiunile si functionarea, cu machete ce refac forma initiala, parti de zid expuse in sol, aparate de podeaua transparenta pe care poti sa calci, elemente decorative care s-au pastrat sau chiar reconstructii la scara 1:1 a unei parti a tribunei etc. Nu muzeu conserva, ci muzeu interactiv, apropiat, prietenos, care te transpune in trecut, stimulandu-ti fantezia, facandu-te parte activa la ceea ce vezi. ?Si pe care nu-l vei uita prea curand. Ce-i drept, de la descoperirea ruinelor, in 1972, pana la finalizarea santierului si inaugurarea muzeului, in 2003, au trecut 31 de ani. Lucrurile durabile cer idei si continuitate.