nu atat numarul de kilometri conteaza, cat viteza cu care-i parcurgi. Vitezometrul si kilometrajul iti arata pana la urma totul: starea generala a drumurilor (autostrazi, drumuri europene si nationale, fagase judetene, parloage comunale), regulile specifice fiecarei zone comunitare si gradul in care romanul sau maghiarul, austriacul, neamtul ori francezul le respecta.
Bucuresti-Arad, 560 de km, o zi intreaga de mers cu masina. Plecati la 9.00 din Bucuresti, pe originala autostrada Bucuresti-Pitesti, pe care fiecare banda din cele doua prezinta denivelari „structurale“. Ai senzatia ca masina e prea incarcata pe partea dreapta. As! E banda intai a autostrazii Bucuresti-Pitesti. Treci dincolo: masina se recalibreaza, numai bine pentru initierea unui slalom usor printre petice, marcile distinctive ale benzii OK. Urmeaza reperele atat de cunoscute incat devin, cumva, necesare. Dealul Negru, cu vanzatorii de mititei dispusi in linie de atac (dar cu mai putini clienti de data aceasta), apoi Valea Oltului, cu peisajul splendid din dreapta, cu atat mai comod de contemplat cu cat gropile sinistre din fata se pot zari si de la o suta de metri. De neuitat va ramane trecerea noastra prin frumosul orasel Sebes, inecat de un parc de masini obligate sa circule pe un firicel de strada. E poate modul romanesc de-a intelege dezvoltarea durabila. Turistul trebuie tinut cat mai mult in ograda ta, sa se deprinda cu ospitalitatea nationala. E pus pe fuga; il vom familiariza cu filozofia slow-motion. Dupa prima zi de calatorie, la Arad, am cazut in paturi ca secerati.
Arad-Salzburg, 820 de kilometri, tot o zi de mers cu masina. Dar dupa ce treci de granita cu Ungaria, totul devine cuantificabil si banal. In afara unei stationari de vreo jumatate de ora intr-o zona in care se lucra la autostrada, lucrurile au decurs monoton si previzibil, pe un traseu impecabil, pe langa un non-peisaj format din pusta, pusta si pusta. A fost timpul marii recuperari: cu o viteza de 130 la ora, am vajait prin dormitanda Ungarie, alaturi de o gramada de romani, bulgari si alte nationalitati puse pe cucerirea Vestului. In Austria, viteza s-a pastrat, dar conditiile s-au schimbat. Era ca si cum am fi trecut, pe un joc de computer, de la un nivel la altul: intr-un sistem mai complex, cerand niveluri mai sofisticate de cunoastere. Privelistile, minunate, autostrazile, zeiss, masinile, putine, tunelurile, neobisnuit de lungi si uneori ramificate.?Stiam Austria de iarna; cea de vara e la fel de frumoasa si odihnitoare. Undeva langa Salzburg, dupa o cina stropita, din parte-mi, cu doua beri din acelea, dormiram ca-n Varsta de Aur.
Salzburg-Pont a Mousson, 690 de kilometri, a treia zi de mers non-stop. Marea provocare a acestui traseu (si probabil a multor altora) ramane Germania. Germania este neverosimila si la pas, si pe roti. Oamenii aia lucreaza continuu la autostrazile lor, ceea ce nu impiedica in nici un fel traficul. Se merge pe vreo trei-patru benzi cu o viteza ametitoare; si se respecta, la milimetru, reguli nescrise, dar impregnate pe vecie in constiinta fiecaruia. Ai depasit, revii imediat pe banda ta. Mergi „doar“ cu 130? Mergi pe prima sau, cel mult, a doua banda. A treia e destinata celor care chiar au treaba si fasaie intr-o secunda pe langa tine. Al doilea fapt frapant pe teritoriul german: numarul de familii care pleaca, deodata, in vacanta, cu biciclete instalate pe masini sau la coada lor, si dupa care ii poti numara pe membrii familiei. Un om, o bicicleta. Doua biciclete mari, una mijlocie si una mica, asta inseamna tatal, mama si doi copii. O mare de masini in jurul nostru si rauri-rauri de tati, mame, baieti si fete curgand spre delta nestiuta a vacantei lor.
Sentimentul meu a fost ca Europa are mare noroc cu aceasta Germanie de bine, cu duduitul ei pozitiv.
Diferenta fata la douce France e spectaculoasa. Imediat ce treci granita, calitatea drumului si a marcajelor scade cu doua-trei trepte. Recazi, din utopia tehnologica si din paradisul infrastructurii, in conditia failibila a omului care lucreaza el cat lucreaza la ceva, dar apoi se mai si plictiseste si se-apuca sa citeasca ziarul la bistro. Dar ce stil, ce clasa au francezii, fata de seriosii si pozitivii nemti! Pai e suficient sa spun ca la Pont a Mousson am stat la un hotel dintr-un muzeu, dintr-o veche abatie, si ca dimineata, spalandu-ma pe dinti, vedeam pe geam o statuie monumentala stand cu spatele, ca sa ne edificam asupra specificului francez. Autostrazi, viteza, depasiri… Hai sa mai si uitam de chestiile astea, insipide in raport cu o conversatie aleasa, un vin rosu sec si o noapte petrecuta printre tablouri si statui.
Pont a Mousson-Palaiseau. Un fleac de 340 de kilometri, strabatuti intr-o dispozitie melancolica si pe un fundal pastoral. Asta cam pana intri in Paris…
Parisul este insa alta poveste. Parisul e a nous deux.