V-am promis o istorie mai veche, dar adevarata: sa tot fi fost sfarsitul anului 2009 sau 2010. Am trait mai mult pe drumuri – am mai uitat cronologia, e firesc, desi ziarist, sunt om. Era, in tot cazul, dupa revolutia twitter din 7 aprilie 2009, cum si iarna era. Premier la Chisinau era Vlad Filat. Ne indreptam catre Chisinau la bordul unui splendid bolid de talie mare. Toate bune, numai ca prietenul alaturi de care calatoream atunci omisese ca bolidul nu era trecut pe numele lui. Masina era in acte a altuia, ba inca a unuia de origine araba. Da de mai intra in Basarabia! Si era frig, statea sa dea omatul sau poate ca deja cazuse prima zapada, cine mai stie? Cert e ca se sfarsea noiembrie, se pregatea parada de 1 decembrie, caci la Barlad – din chiar Doamne! – am dat far in far cu un tanc.
Si la granita, un granicer ne bareaza – cu perfecta indreptatire – drumul. Avea o caciula enorma, cum am mai vazut doar in filmele in care salvau rusii, dimpreuna cu iarna, Moscova de Napoleon. Am facut atunci – pentru prima si ultima data in viata – abuz de functia de reporter-trubadur. Am sunat in tara un tert si tertul mi-a dat numarul lui Vlad Filat, l-am sunat pe premierul Basarabiei, i-am spus de la obraz ca suntem ziaristi romani, uite asa, asa, vrem sa intram in tara, dar avem necazul asta cu masina, uite asa, asa, am dat nume de gazetari pe care ii stia premierul, ma rog, cum se face in cazul unui asemenea mic trafic de cunostinte. Era inspre miezul noptii. Si premierul i-a grait strajerului sa ne lase sa intram. Si strajerul, de unde pana atunci fusese zbir (just!), de-acum era numai lapte si miere. Ne-a petrecut cu mana la tampla urandu-ne drum bun, hai! Ne-a strigat in urma sa nu uitam sa ii spunem premierului sa il avanseze in grad. Asa am intrat pe-atunci in Basarabia, ca intr-o scara de bloc, cu onorurile cuvenite celui care il cunoaste pe administrator.
Acum e altfel. Avem acte la noi, avem tot ce trebuie. Am pus deoparte si traditionalii cinci euro (marunt!), despre care alti calatori ne avertizasera ca n-ar fi rau sa ii posedam. N-a fost nevoie! Am fost rataciti si noi in labirintul birocratiei, fiind invartiti de mana invizibila a statului ca un titirez intre ghisee. Dar am intrat, am intrat cu bine!
Si plecam spre Chisinau. Acum, adevarul e ca prima noastra oprire trebuia sa fie intr-o alta localitate, la vreo douazeci de kilometri de capitala. Si ma pune dracul, ca pe orice reporter, sa cer imperativ abaterea de la drumul principal. Horia isi face sfanta cruce in gand si iata-ne intrand in plin ev mediu al infrastructurii. Splendida retea de sosele are Basarabia, e splendida, fireste, dar lipseste cu desavarsire. Drumurile care nu duc si nu aduc de la Chisinau se cam cheama ca nu exista.
„La Poderosa III“ ruleaza brav. Rezista. Din goana ei vedem satele cenusii intinzandu-se catre un orizont cu desavarsire gri. Depasim sat dupa sat, bolgie dupa bolgie, si ajungem la destinatie. Aici – ca sa vedeti ca exista un Dumnezeu deasupra – nimerim in plina nunta. Nunta in Basarabia! Superb.
Ne asezam si noi la o masa, aparte de nunta, ni se da vin sa bem. Bem vin, desi nu bem vin. In noapte, plecam cu un taximetrist catre Chisinau. Vedem afisele electorale, cohorte intregi de gospodari tot intind mana dupa vot.
Sunt uluit de cum s-a modificat Chisinaul. Prima data cand am ajuns aici, in decembrie 2007, era o singura firma cu adevarat luminoasa in oras: M-ul acelui fast-food. Erau militieni care patrulau pe strazi si te legitimau daca erai strain. Acum, tinerii Basarabiei arata ca tinerii oricarei alte tari vest-europene, unde am tot fost la cules de harfe. Imi simt inima bucurandu-se. O las sa se bucure.
Femeile Chisinaului de seara ne privesc cu drag, cum doar ele stiu sa priveasca, parca invitandu-ne la dans. Suntem prosti si casti. Ne-am tratat poate prea fratern surorile de dincolo de Prut. Ne vom intoarce in tara fara sa fi gustat, pana la capat, din pocalul acestei feroce frumuseti. Caci sa vedeti cum a fost…