In sfarsit, mi-am zis, iata ca fac mai mult decat am facut vreodata pentru o planeta curata. Am aflat insa ca pentru artistii rezidenti din Zug regulile erau mai laxe. Adica eram rasfatati. Ele, regulile adevarate la care se supune un elvetian responsabil, sunt mult mai multe. Nu-i de mirare ca in Elvetia se recicleaza peste trei sferturi din gunoaiele recuperabile. Acolo exista o politica de management a deseurilor bine pusa la punct, cu reglementari stricte, pe care cetatenii au invatat sa le respecte – cam cum invata romanii sa nu mai faca gratare in rezervatiile naturale si sa nu scuipe coji de seminte.
Am vazut undeva pe strada un set de containere pentru colectarea sticlelor. Mai exact, trei: unul pentru sticla alba, unul pentru sticla verde, unul pentru sticla maro. Alte culori fie nu erau disponibile din fabrica, fie aveau alte trasee, ce mi-au ramas misterioase. Apoi exista containere separate pentru dozele de aluminiu, diferite de cele pentru recipientele metalice (dar nu de aluminiu), cum ar fi conservele. Exista si unele pentru bateriile si acumulatorii consumati. Si, desigur, pe strazi se gasesc ici si colo si tomberoane sau boxe pentru deseuri de hartie, carton si plastic – pentru plasticul reciclabil, fiindca exista si plastic care se arunca pur si simplu. Si pentru resturile vegetale de la gradinarit.
Dar elvetianul obisnuit isi selecteaza gunoiul de acasa si duce tot ce poate fi reciclat la asa-numitul Ökihof, depozitul ecologic sau Eco-casa. Acolo am vazut ce inseamna cu adevarat selectarea gunoiului. Ökihof e un hangar imens, unde cei din Zug vin cu masinile – multe luxoase – si descarca din ele saci intregi de resturi, esalonate cu grija pe categorii si categoriute. Cui ii plac clasificarile minutioase, acolo ar trebui sa se duca. In hala respectiva exista nenumarate nise, lazi si containere unde se arunca, dupa rang si soi, fiecare deseu si gunoi: sticla alba, sticla verde, sticla maro, portelan, aluminiu, baterii, plastic reciclabil, hartie, carton, textile, piele, becuri, neoane… si ce-o mai fi. E impresionant sa vezi cum toti locuitorii orasului, bogati ori mai putin bogati, ies din masini, incarcati de plase si pungi, si stau frumos la coada ca sa arunce, la sectiunea potrivita, toate resturile stranse prin casa, intr-o ordine si disciplina elvetiene. Iar daca nu au timp de asa ceva, exista si simpaticul Ökibus, autobuzul ecologic, o versiune miniaturala a Ökihof-ului. Ökibus-ul strabate orasul si opreste in statii speciale, in asa fel incat sa ajunga in toate zonele din Zug macar o data pe saptamana.
Selectia insasi e o munca in sine. Sa zic numai ca, de exemplu, o punga de paine obisnuita, din hartie, are un fel de ferestruica din plastic sau celofan – ca si cele de pe la noi. Ei bine, pentru o minte obisnuita cu selectarea deseurilor e limpede ca hartia e hartie si celofanul e altceva. Asa ca atunci cand arunca punga de paine, cetateanul corect dezlipeste celofanul si il pune separat, iar hartia o pune la hartie. E doar unul dintre micile detalii care ma fac sa cred ca nu-i momentul sa ne comparam cu elvetienii. Dar nu-i nimic, razbim si noi, incetul cu incetul, printre muntii nostri de PET-uri si proiecte neterminate.