2. Cred ca increderea trebuie si cistigata. O traducere buna, predata la timp, chiar daca nu e dublata de o prea mare experienta, te poate impune unui editor si te poate mentine in atentia acestuia pe viitor.
3. De curind m-am apucat, destul de lent si destul de greu, de cartea cea mai dificila din nu foarte indelungata mea „cariera” de traducator: Curcubeul gravitatiei, de Thomas Pynchon, pentru care editura mi-a acordat un an si jumatate. Timp suficient, sper, ca s-o duc la bun sfirsit. Celelalte traduceri mi-au luat intre patru si sase luni.
4. Nu vad de ce ar exista conflicte intre generatiile de traducatori. In primul rind, tradusul, ca de altfel si scrisul, e o intreprindere solitara, in care cei dinaintea ta exista doar ca repere din „arhiva” personala, ca oameni de la care ai invatat citindu-le traducerile. De pilda, inainte sa incep lucrul la Gravity’s Rainbow, am recitit V., tradus de Horia Florian Popescu, roman caruia Curcubeul ii seamana in destule privinte, ca sa ma ajute sa „prind” tonul, poate si ritmul, ca sa ma „acordez”, daca pot spune asa, la modul cum ar suna Pynchon in romana.
5. Uneori mai usor, alteori mai greu. Cum „job-ul” meu nu e chiar „de la 9 la 5”, nu chiar „de zi cu zi”, de obicei imi reuseste. Poate ca intr-un viitor mai indepartat va fi posibil sa-ti cistigi existenta doar din traduceri (nu autorizate, n.b.), dar nu sint sigur ca as dori acest lucru.