(In general, a scrie despre muzica e un alexandrinism cultural intrat in obisnuinta ultimului secol.) Rockerii de meserie evita sa vorbeasca despre muzica lor; naimitii bat campii fara oprire. Starniti la cuvinte, profesionistii divagheaza nonsalant despre orice, animati in secret de nevoia unui joc secund, impur pana la de nimic justificata repetare a cuvintelor din patru litere, interzise de bunele maniere, dar nu mai putin derivat din esenta profunda ce constituie „alimentul“ muzicii lor. De peste o jumatate de veac, rockul a devenit un fel de viata, adoptat de indivizi chemati si nechemati, care spera sa atinga celebritatea sau macar bogatia. Fara indoiala, rockul este o parte a culturii contemporane, cu artisti autentici, dar si cu multi impostori. Beneficiari de mass-media puse pe tiraj, nu pe informare, tagma sarlatanilor a reusit sa deformeze (ori sa deturneze?) statutul muzicianului care se exprima cu mijloacele timpului sau. Multor casca-gura li se pare ca un ghiveci de sunete miroase artistic, daca este servit cu fandoseala „marilor“ restaurante (mai mult scumpe, decat elevate), indeosebi pe stadioane ghiftuite cu platitori de pret piperat. Ne-a vizitat recent un fel de shaormar constipat, starnind aprige dispute pe retelele de socializare, ridiculizat de cunoscatori si aparat de oameni al caror statut profesional parea sa-i scuteasca de entuziasme facile. Pentru observatorul indiferent al entertainment-ului actual, reactia celor ofuscati nu reprezinta o noutate; intelectuali de top lasa la o parte morga si danseaza, pe la spartul petrecerilor, traditionala manea! Ba unii isi exerseaza si talentul de guristi!
N-am pomenit intamplator de manea. Trupa Ozric Tentacles, despre care incerc a scrie cateva fraze, straduindu-ma sa imit structura compozitiilor fara sa cad in pastisa, n-ar ezita sa incorporeze „aroma“ acestui gen muzical in lungile si deloc plictisitoarele sale excursii sonore, adunate in 21 de albume oficiale, editate in peste trei decenii de existenta mai degraba underground. Chiar a si facut-o, daca nu gresesc amintindu-mi piesa Thrashing Breath Texture, de pe albumul There Is Nothing, din 1986. In fapt, „estetica ozric“ pare sa coaguleze influentele muzicii de pretutindeni intr-o magma sonora moderna, asemanatoare celei generate de Weather Report. Baza fiind ritmul asigurat de toba si bas, chitara lui Ed Wynne, „creierul“ trupei, completeaza suficient, cu versatilitate demna de-un Frank Zappa, triunghiul tipic rockului. Instrumentele exotice nu condimenteaza textura, transformand-o in „ethnic fusion“, ca la Dead Can Dance. Unul sau doua blocuri de claviaturi asigura spatiu imens de experimentare a sonurilor neobisnuite, de extractie folclorica sau de inspiratie SF. ?Si, deloc straniu, sub tratament cu „energie cosmica furnizata de zeitatile nordice“ (cum glumeste Ed Wynne despre „mesajul“ trupei), muzica populara curge parca din instrumente celeste, ca-n mitologia primitiva.
In traiectoria (cuvantul cariera le starneste hazul) tipilor Ozric Tentacles trebuie remarcata independenta. Primele titluri au fost editate pe casete si vandute cu prilejul concertelor sustinute la festivaluri gratuite. Ulterior, trupa si-a infiintat propria firma, publicand profesional CD-uri si casete despre care stia ca vor fi multiplicate de fani. Lipsa contractului cu o mare casa de discuri le-a dat libertate creativa si n-a taiat beneficiile dorite de componenti. Preocupati doar de muzica, si facand muzica la cea mai inalta cota, fara presiunea succesului, Ozric Tentacles au ajuns la un statut respectabil si la un numar apreciabil de cumparatori pe toate continentele, dovada ca molohul showbiz inghite numai ce se lasa inghitit.
Albumul Technicians of The Sacred (2015, Madfish/ Snapper) poate fi cumparat si la noi. Trupa insa ne-a ocolit in recent inceputul turneu mondial. Banuiti de ce!