De pilda, in 12 iunie au intrat in acelasi timp cu Jurassic World productia franco-mauritana Timbuktu, regizata de Abderahmane Sissako, si filmul argentinian Povesti traznite/ Relatos salvajes, semnat de Damián Szifron. Ele se adreseaza unor tipuri diferite de sensibilitate si, chiar daca vireaza spre un anume manierism, trebuie vazute amandoua. (Lumea in care traim e manierista in proportie de 80%. Multi dintre cei care se dau originali sunt formatati in felul lor.) In cazul lui Povesti traznite manierismul e un atu pentru ca filmul foloseste stereotipurile pentru a le dinamita, scopul parodiei nefiind umorul imediat, cat subminarea conformismului. Daca Timbuktu era subversiv prin felul cum folosea fatalismul mioritic al pastorului care se supune judecatorilor gruparii Statul Islamic, Povesti traznite pleaca de la situatii banale de viata pentru a le arunca un miez de anarhism care le duce in irational si incontrolabil.
Damián Szifron a imaginat sase scheciuri independente care nu au personaje sau actori in comun si care comunica doar prin felul in care pun in lumina relatiile dintre oameni. Adica aratand diversele ipostaze ale junglei umane pe care le surprinde pe fundalul social-economic dificil al Argentinei de azi. Genericul de deschidere suprapune numele membrilor echipei peste fotografii cu diverse animale salbatice, umorul fiind prezent de la inceput (sound designerul e desemnat printr-un animal cu urechi mari s.a.m.d.), astfel incat spectatorul e setat din start pe o anumita frecventa. Toate cele sase povesti respecta acelasi bioritm: incep banal si de la un punct incolo logica deraiaza, iar centrul de putere incepe sa danseze ca o bobita de mercur de la un personaj la altul, povestea neterminandu-se niciodata in punctul de plecare. Nici macar in cazul ultimei povesti al carei titlu, Pana cand moartea ne va desparti, incepe sa sune a horror cand mireasa face o criza de nervi la nunta afland ca mirele a inselat-o si, dupa ce il insala la randul ei cu un bucatar, ii ofera si noile conditii ale uniunii: Nu divortez, o sa te insel cu cine am chef si o sa profit de pe urma banilor tai! Szifron parca face sase lungmetraje din cele sase povesti, intr-atat de dens sunt scrise, atat de elaborat puse in scena si atat de intens interpretate de remarcabila distributie care numara cunoscuti actori argentinieni ca Ricardo Darin (detonatorul din scheciul Bombita), Oscar Martinez (tatal milionar din Propunerea), Dario Grandinetti (unul dintre pasagerii din Pasternak, a lucrat cu Almodovar la Vorbeste cu ea) sau mai tanarul Leonardo Sbaraglia (cel cu aerul de Humphrey Bogart din Cel mai puternic).
Faptul ca filmul a concurat pentru Palme d’Or la Cannes, anul trecut, dar a deschis in aer liber si Festivalul Transilvania in acest an spune totul despre ambivalenta lui fericita. E un film de festival care prinde foarte bine si la publicul larg (de parca celalalt public ar fi ingust). Fratii Pedro si Águstin Almodóvar si-au regasit influentele in film, poate si de aceea au acceptat sa-l coproduca. Aerul de comedie neagra il face popular, dar miezul e dur. Personajele fiecarei povesti se comporta in situatii limita ca niste fiare. Dincolo de inventarierea bestiarului uman, Szifron parodiaza cinemaul fie la modul formal, sabotand registre consacrate (vezi delirantul Cel mai puternic, un fel de Duelul al lui Spielberg dus atat de departe incat da in comedie, ca ciorba fierbinte), fie jucandu-se cu asteptarile noastre legate de modul in care personajele trebuie sa se comporte. In Pasternak, pasagerii unui avion afla ca il stiu cu totii pe un anume Pasternak, dar el e la mansa si prabuseste avionul peste casa parintilor (asemanarea cu tragedia Germanwings e o nefericita prevestire ironica). In Propunerea, un milionar vrea sa acopere accidentul auto facut de fiul sau, dar toata lumea cere tot mai multi bani. In alt scheci, un inginer detonator e permanent amendat pe nedrept pentru parcare incat pana la urma arunca in aer ghiseul de plata a amenzilor. Pe panta dintre absurd si umor negru, povestile lui Szifron construiesc tabloul unei societati dezamagite si furioase care foloseste cinemaul ca pe o forma de drenare a continuturilor sufletesti pe care nu i se permite sa le exprime. ?Si cu cata pofta o face!…