Secolul XX se oprea, pentru el, in 1960, si era infiorator. Literatura disparuse fara urma, motorul societatii erau tehnologia si profitul financiar, robotii controlau totul (ba chiar reuseau sa puna mana pe hotii de banci si sa-i bage la puscarie), oamenii munceau de le sareau capacele si nu mai prindeau nici o zi de concediu. Romanul, considerat mult prea sumbru la vremea lui, a fost refuzat de editor, dat disparut un secol intreg si regasit intr-un seif de-abia in 1994. L-am citit in gimnaziu, in traducerea de la Nemira, si l-am recitit in salturi saptamana trecuta, intr-o dupa-masa in care pregateam o dezbatere despre Bucuresti, Street Delivery si cum poti face ca orasul sa nu mai fie sugrumat de masini. Jules Verne tot pomenea in romanul lui de „nenumaratele masini care brazdau bulevardele, majoritatea fara cai; erau impinse de o forta invizibila, cu ajutorul unui motor cu aer dilatat prin combustia gazului. (…) Masinile nu costau pe zi decat a opta parte dintr-un cal“. Ce convenabil, ce ieftin, ce rapid. Dar Verne continua, cateva pagini mai incolo: „Ce-ar fi zis unul dintre stramosii nostri vazand aceste bulevarde luminate de o stralucire comparabila doar cu cea a soarelui, aceste mii de masini care circulau fara zgomot pe bitumul surd al strazilor, aceste mii de magazine bogate ca niste palate, de unde lumina se raspandea in iradiatii albe, aceste cai de comunicatie intinse ca niste piete, aceste piete vaste ca niste campii, aceste hoteluri imense in care se cazau somptuos douazeci de mii de locuitori, aceste viaducte atat de usoare; aceste lungi galerii elegante, aceste poduri aruncate de pe o strada pe alta si, in fine, aceste trenuri atat de sclipitoare, care pareau sa strabata aerul cu o rapiditate fantastica. Ar fi fost, fara indoiala, surprins; dar oamenii din 1960 nu mai erau de mult cazuti in admiratia acestor minunatii; profitau de ele in tacere, fara sa fie neaparat mai fericiti, caci, dupa felul lor grabit de a umbla, dupa mersul lor rapid, dupa fuga lor americana, se simtea ca demonul averii ii impingea inainte, fara ragaz si fara mila“. (Jules Verne, 1860)
