Ati adaptat impreuna cu Kent Jones cartea lui Georges Devereux Reality and Dream: Psychotherapy of a Plains Indian (1951). Cat de greu a fost acest proces?
Arnaud Desplechin: Am lucrat mult la adaptare. Imi amintesc acea replica a lui Madeleine cand se uita la notele pe care Devereux le tine: „E ca o piesa de teatru“. Si cartea arata ca o piesa de teatru cu doar doua personaje intre care poti vedea cum se construiesc si se deconstruiesc relatiile. Asa cum am spus si la conferinta de presa, aceasta e singura psihanaliza in care poti numara minutele de la primul „Hello!“ pana la ultimul „Good bye!“.
Inca de la prima intalnire dintre cei doi barbati il vedem pe unul scormonind in sufletul celuilalt de-a lungul intregii carti, al intregului material, de aceea imi place sa cred ca filmul e ca un thriller. Ce mi-a placut la aceasta experienta a fost faptul ca Jimmy scormoneste si el in propriile-i amintiri. Stiam ca as fi vrut sa vad experientele prin care a trecut cu prima sa iubita, stiam de asemenea ca vreau sa am si niste crampeie din visele lui, ca si despre viata din spital, care e evocata si prin dialog. Am incercat sa aduc putina variatie povestii astfel incat sa nu plictiseasca.
In general, cand au de-a face cu amintiri sau vise, cineastii folosesc flashback-uri. Si dumneavoastra aveti, dar nu prea multe. A fost o decizie constienta aceea de a utiliza flashback-ul numai in momentele-cheie?
Arnaud Desplechin: Poate o sa para ciudat, dar inclin sa cred ca flashback-ul tine de procesul psihanalitic in sine, mai precis de momentul cand Jimmy incepe sa-si povesteasca viata. E vorba despre momentul cand esti, in sfarsit, in stare sa iti reaproprii intreaga existenta si sa o transformi intr-un roman al carei erou esti. Cred ca asta i se datoreaza lui Jane (n.red.: interpretata de Misty Upham, care a murit in 5 octombrie 2014, la varsta de 32 de ani). Jimmy parcurge intreg procesul analitic despre viata lui cu toate remuscarile s.a.m.d., si la un anumit punct devine suficient de matur ca sa poata elabora romanul propriei vieti. Se pare ca acest lucru face ca filmul meu sa semene mult cu Tess, de Roman Polanski. Credeam ca de obicei in astfel de filme femeia este personajul principal, lucru care face din Jimmy un personaj foarte feminin. Cred ca fatalismul si dramatismul de care da el dovada atunci cand spune ca e blestemat tin de romanul lui Thomas Hardy, dar la un moment dat reuseste sa puna la un loc toate bucatelele vietii sale. De aceea am folosit flashback-ul.
M-ar interesa sa stiu care au fost provocarile faptului ca ati pus in aceeasi ecuatie psihanaliza si cinematografia. E evident ca exista niste paralele intre ele. Mi s-a parut ca povestea psihanalitica pune in oglinda facerea filmelor.
Kent Jones: E un punct de vedere interesant.
Arnaud Desplechin: Psihanaliza si filmul s-au nascut in acelasi an. Publicarea Stiintei viselor si primele proiectii ale fratilor Lumière au avut loc in 1895. Provocarea noastra in film referitor la psihanaliza a tinut de capacitatea noastra de a ne juca cu spectatorul. Stiam ca la primul nivel spectatorii il vor respinge, pentru ca psihanaliza nu e considerata azi ca ceva… si atunci trebuia sa il seducem pe spectator si sa il facem sa isi depaseasca eventualele prejudecati fata de psihanaliza.
Vreti sa spuneti ca spectatorul are propriile sale sisteme de aparare?
Arnaud Desplechin: Da.
Kent Jones: Oamenii se feresc de astfel de filme pentru ca isi imagineaza ca ele contin multa vorbarie, dar nu in acest caz unde dialogul constituie actiunea. In locul cutitelor pe care personajele si le vara unele in altele am preferat interactiunile care se nasc intre cei doi barbati. Asta a fost job-ul nostru.
Care a fost punctul de plecare, cumva interesul pentru indieni si felul cum sunt tratati in SUA?
Arnaud Desplechin: Ma pasioneaza acest subiect inca din copilarie, la fel ca pe toti oamenii care iubesc westernurile. Cand esti copil, iti doresti sa fii ori cowboy, ori indian – nu functionar. Eu doream intotdeauna sa fiu indian, din pacate eram caucazian, dar cand s-a ivit ocazia sa pun la un loc doua subiecte care ma preocupau – tratamentul aplicat indienilor si psihanaliza –, acest lucru cred ca a insemnat pe un anumit plan si intalnirea dintre Europa si SUA. Sunt francez si fac film in general in Franta, dar iubesc cinemaul american, si intalnirea dintre acesti doi oameni care apartin unor lumi diferite m-a fascinat foarte mult. Ce puteau reusi impreuna neavand nimic in comun?
V-ati gandit imediat la Benicio Del Toro pentru rolul lui Jimmy?
Arnaud Desplechin: Da. A fost ciudat pentru ca m-am fixat pe el inca inainte de a incepe sa scriem scenariul. I-am explicat producatorului cum doream sa fie filmul in linii mari pentru ca, daca i-as fi dat sa citeasca cartea, ar fi lesinat. (Rade.)
Kent Jones: Grozava idee de film!…
Arnaud Desplechin: Stiam ca avea sa fie greu si ne gandeam sa il facem productie franceza pentru ca, daca ii implicam si pe americani, devenea mult prea dificil de facut. Mi-am dat seama ca trebuia sa stiu destul de clar cine putea juca in acest film. Vazusem multe native movies facute in rezervatiile din mai multe state, dar nu remarcasem nici un barbat care ar fi putut sa-l joace pe Jim, desi gasisem in schimb foarte multe actrite. M-am intrebat cu cine as putea lucra, dar stiam ca voiam o vedeta pentru ca genul acesta de poveste trebuia spusa de cineva cu care oricare dintre noi se putea identifica. Cred ca vedetele de film asta fac, isi impartasesc emotiile si interiorul cu noi. Ma tot gandeam pe cine sa iau, pana cand mi-am adus aminte de o scena din filmul lui Sean Penn, The Pledge/ Legamantul, in care Benicio juca un indian schizofrenic ce imi fransese inima prin brutalitatea si emotia lui, si m-am gandit ca e posibil si legitim sa ii propun lui. Legitim pentru ca eu cred ca i-a fost greu sa creasca in Puerto Rico si sa ajunga in America, unde sa traga timp de 20 de ani ca sa fie acceptat la Hollywood. Mi-am spus ca ar putea folosi aceasta experienta pentru a-l juca pe Jimmy si ca l-as putea inconjura cu actrite si actori americani nativi, astfel incat filmul mi s-a parut posibil. Am vrut sa ii trimit un draft, nu cartea, asa ca i-am trimis al doilea draft de scenariu. Daca m-ar fi refuzat, as fi renuntat la film. Din fericire, i-a placut rolul, asa ca ne-am intalnit, a citit si cartea si s-a apucat serios de munca. E un om minunat si un actor foarte muncitor.
Filmul dumneavoastra vorbeste si despre identitate. Georges si Jimmy nu sunt numele reale ale acestor oameni.
Arnaud Desplechin: Am citit la un moment dat o carte, al carei titlu nu-l mai retin, despre renuntarea la identitate ca reactie de aparare impotriva distrugerii. Sa va dau exemplul meu: cand am ajuns in Paris din oraselul de provincie unde crescusem, aveam un accent ingrozitor. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa incerc sa renunt la el ca sa fiu acceptat de parizieni. Nu eram mandru de identitatea mea, preferam s-o ascund, deci nu pot judeca pe cineva care incearca sa isi respinga identitatea. Cred ca e dreptul fiecaruia sa decida. De cealalta parte se afla comportamentul lui Jimmy care trebuie sa invete sa devina mandru de identitatea sa. Nu pot judeca nici unul dintre aceste comportamente, pot doar sa le privesc si sa remarc ca amandoua personajele au reactii diferite fata de identitatea lor. Deci in film e vorba si despre identitati ascunse, reclamate s.a.m.d. E un joc, tocmai de aceea cred ca cei doi eroi ajung sa se inteleaga asa bine.
Pana la urma v-ati acceptat propria identitate?
Arnaud Desplechin: Nu, deloc. Sunt satul de ea. Numai cand il citesc pe Joyce incep sa accept faptul ca sunt catolic, altfel nu.
Kent Jones: Mai degraba este vorba nu de a-ti accepta identitatea, ci de a-ti accepta libertatea de a te reinventa.
Arnaud Desplechin: Da, asta se intampla cu toate personajele, mai putin cu Madeleine care spune: „Sunt prea batrana pentru un asemenea joc“, dar ceilalti devin americani. Jimmy e nativ american, deci cred ca si el, la fel ca Georges, invata sa devina american, adica se reinventeaza. Asta poate fi o definitie a ce inseamna sa fii american – sa te reinventezi.
Nu sunteti primul cineast francez care a filmat in America. Tavernier, de pilda, a filmat In the Electric Mist/Obsesii din trecut. Ce a insemnat aceasta intalnire pentru dumneavoastra?
Arnaud Desplechin: Poate parea ciudat, dar nu cunosc asa bine cinemaul francez. Tavernier stie tot despre cinemaul francez si despre cinema in general. Sa fii francez, credeti-ma, e asa o plictiseala! Daca ai 10 ani si te uiti la televizor, n-o sa spui niciodata: „Vreau sa devin Louis de Funès!“ sau „Cand voi fi batran, vreau sa fiu ca Jean Gabin“. Vrei, in schimb, sa devii Gary Cooper sau Clint Eastwood. Stiu mai mult cinema american prost decat cinema francez, dar mi-e teama de perspectiva cineastilor francezi de a lucra in SUA pentru ca o vad ca pe o capcana. Eu m-am simtit in siguranta cu acest film pentru ca nu l-am vazut ca pe un film american. E povestea unui european care ajunge in America si intre aceste doua spatii el se schimba.
A fost dificil sa echilibrati psihanaliza si partea vizuala?
Arnaud Desplechin: Da, a fost greu. Sunt un mare fan al lui Antichrist, unde sunt doua personaje care parcurg un soi de terapie cu final nefericit. Imi place acest dialog dintre ele care e presarat cu flashback-uri, vise, viata din spital s.a.m.d. A fost greu sa gasim un echilibru intre scene care trebuiau sa fie intimiste si scene din universul westernului, al spatiilor deschise.
Cred ca ar fi o capcana sa devin un cineast international. Se vede de la o posta ca sunt francez datorita accentului meu oribil, dar nu am ce face. Am invatat engleza la 30 de ani impreuna cu Kent.
Credeti in psihanaliza? Credeti ca functioneaza?
Arnaud Desplechin: Da, cred profund. Cred ca ajuta, desi nu sunt sigur ca vindeca. E un proces laborios in care nu ai nici o garantie, nici o promisiune. E o calatorie fascinanta, dar oare ajuta? Putin. Vindeca? Nu sunt sigur. Freud nu a spus niciodata ca asta e solutia, ci doar ca e un proces. Stiu ca n-ar trebui sa va spun chestii atat de intime, dar n-am inteles niciodata interesul pentru terminarea curei analitice. Sunt vindecat, grozav! De fapt, e trist pentru ca n-o sa-ti mai vezi psihanalistul. Cand Jimmy si Devereux trebuie sa se desparta, e atat de trist… asa ca prefer sa fiu nevrotic toata viata si sa raman cu analistul meu de-a pururi, de aceea ii doresc viata lunga ca sa il vad si sa ii platesc o gramada de bani cate zile oi mai avea.
Sunteti trist cand terminati turnajul unui film?
Arnaud Desplechin: Da. Sunt plin de regrete si de remuscari ca n-am facut ce trebuia. Asa ca trebuie sa alerg in camera de montaj si sa incerc sa-mi salvez pielea si sa corectez ce am gresit pe platou.
FOTO: www.festival-cannes.fr