Si, totusi, Cina este un roman formidabil. O carte deloc comoda sau solara, dura, cu un narator memorabil – chiar daca necredibil – si personaje puternice, cu o constructie romanesca solida, teatrala in ansamblu, un stil bine conturat, acerb, probleme contemporane remarcabil scoase la fileu in subtext, un volum psihologic (si nu numai) excelent. Trei sute de pagini care te vor scoate din rutina, te vor face sa uiti de canicula si te vor determina sa gandesti in alti termeni societatea in care traiesti, relatiile tale familiale, conceptele de ereditate sau moralitate.
Herman Koch, necunoscut pana acum cititorilor romani, a debutat in 1985 cu un volum de proza scurta, carte careia i-a urmat un roman, patru ani mai tarziu. De altfel, scriitorul neerlandez a tot alternat proza scurta cu romanul. In prezent, are la activ, literar vorbind, sapte volume de povestiri si opt romane (ultimul publicat in 2014). Cel de-al saselea roman, Cina, a capatat, cum spuneam, o popularitate iesita din comun tocmai gratie calitatii prozei sale – si nu subiectului, nu cred ca, intr-o lume dominata de jocuri pe calculator sangeroase, filme intesate de violenta s.a.m.d., doi adolescenti care comit o crima execrabila mai pot soca cu adevarat (poate doar firile mai sensibile).
Asul din penita (sau tastatura) lui Koch il reprezinta chiar jocul de-a secretele si, desigur, dezvaluirea lor. Experienta sa de actor (si, presupun, de cititor impatimit de opere dramatice) isi face loc in scriitura sa. Acesta isi imparte romanul intr-un soi de acte conform momentelor principale ale unei cine: Aperitiv, Antreu, Felul doi, Desert, Digestiv si Bacsis. Fiecare „act“ este, bineinteles, divizat in mai multe capitole – dar numaratoarea capitolelor continua dintr-un act intr-altul, legandu-le astfel. Interesanta constructie, nu-i asa? La indemana oricui si, cu toate acestea, foarte rar folosita.
Cina este un pretext pentru a aduce la un loc patru personaje si a dizolva, incet, incet, mastile pe care le poarta. Totodata, cina aceasta este si un indice vital in caracterizarea partiala a personajelor si a statutului lor social, caci, daca citesti numai ce isi comanda de mancare, cum se comporta cu oamenii din jurul lor (patron, sef de sala, ospatari, comeseni), cum mananca, ce conversatii poarta etc., este suficient pentru a trage cateva concluzii cu privire la personalitatile lor.
La un restaurant de lux din Amsterdam – tipul de spatiu unde este nevoie de o rezervare cu cateva luni inainte sau de o persoana publica importanta careia sa nu i se refuze nici o extravaganta – se vor intalni, asadar, doua cupluri mature. Motivul intrevederii nu este de a socializa, ci, vag si intrigant, de a vorbi despre copiii lor. Nimic chiar neobisnuit pana aici.
Cel care ne imprumuta perspectiva sa asupra lucrurilor este unul dintre participantii la cina: Paul, Paul Lohman. O perioada de timp (depinde de voi cat il lasati), acesta ne va atrage, cu siguranta, empatia. Pentru ca Paul pare un om asemenea noua, unul obisnuit, care detesta excesul, isi iubeste la nebunie sotia (Claire) – pe care o considera mai inteligenta decat el – si fiul (Michel), considera ca are o viata familiala fericita (pana sa intervina problemele, „naufragiul“, cum il numeste el), este un fost profesor de istorie (retras, generic, din pricina unor probleme de sanatate), il antipatizeaza pe fratele sau, marele Serge Lohman sau domnul L., viitor prim-ministru, pentru ca-l considera badaran, fals, ingamfat etc. – si, sa fim seriosi, prin definitie nici noua nu ne plac politicienii –, iar intreaga cina i se pare o prostie. Trecem, cu usurinta, de partea lui Paul si a sotiei sale. Pare firesc. Numai ca firescul este o capcana.
In momentul in care veti realiza ca vocea lui Paul e putin cam ragusita si veti simti niste tonalitati false, veti observa o schimbare a discursului, s-ar putea sa fie prea tarziu, iar acesta sa va fi prins deja in mrejele sale – lovitura de maestru de final va fi cu atat mai puternica. Autorul lasa suficiente carlige in text. Un posibil exemplu este faptul ca se insista constant asupra refuzului naratorului de a da anumite detalii, ceea ce creste suspansul in asteptarea acelui ceva pe care-l ascunde Paul – „Am mers sa mancam la restaurant. Nu voi spune la care anume, caci data viitoare probabil ca s-ar umple de oameni veniti sa vada daca suntem si noi iarasi acolo“ (chiar inceputul cartii, p. 9). Altul, flashback-urile lui Paul – momentele-cheie ale constiintei sale tulburate, clipele in care, treptat, se dezvaluie pe sine si boala psihica de care sufera: incidentul cu vanzatorul unui magazin pe care-l ameninta, de fata cu fiul sau mic, cu o bata; iesirile din timpul orelor de istorie; atacul violent asupra directorului scolii lui Michel, din pricina unui eseu despre pedeapsa cu moartea pe care-l scrisese fiul sau etc. Sau faptul ca cele doua cupluri, Paul & Claire si Serge & Babette, isi sunt contrapuncte: pe cat de frumoasa pare relatia dintre Paul si Claire, pe atat de greu de priceput si admirat pare cea a lui Serge si Babette. Devine evident cred, in acest moment, ca naratorul ne duce de nas. In ultimele capitole il vom compatimi pe Serge Lohman si, poate, vom fi scandalizati de tot ceea ce a facut Paul (si mai ales sotia sa).
In spatele discutiilor politicoase despre vacante, filme (fiti atenti la cum se analizeaza filmul Ghici cine vine la cina), corectitudine politica si alte subiecte obisnuite pentru conversatiile din timpul unei cine, se asteapta permanent extra-ordinarul – simti cum planeaza deasupra cartii, cum acumuleaza tensiune –, motivul adevarat al intalnirii: deciziile cu privire la fiii lor, Michel si Rick, verii de cincisprezece spre saisprezece ani care au comis o crima violenta. Nu actiunile copiilor socheaza neaparat, cum afirmam si mai devreme, ci comportamentul lui Claire, mama dispusa sa mearga pana-n panzele albe pentru a nu-i pata viitorul fiului sau, al lui Paul, care accepta orice compromis pentru a avea, din nou, o familie unita si fericita, si poate chiar al lui Babette, care prefera sa-si „sacrifice“ sotul decat pe unul dintre copiii sai. Spinoase probleme ale societatii contemporane ridica Koch. La sfarsitul romanului, te vei intreba negresit: tu ce ai fi facut daca erai in situatia lor? Cat de departe ai fi mers? Ce e bine si ce e rau si cum mai poti discerne atunci cand esti mult prea implicat, mult prea subiectiv? Asta asa, la suprafata, fara a intra in fineturi.
Trei sute de pagini si nici un cuvant in plus. O manuire psihologica si stilistica aproape fara cusur, din punctul meu de vedere. O gradare asa cum se cuvine pentru a nu lasa romanul din mana decat cu mare dificultate. O punere in scena inteligenta. Toate, ingrediente ale cinei lui Koch. De servit cu nesat.
Cina, de Herman Koch. Traducere din limba neerlandeza si note de Gheorghe Nicolaescu, colectia „Biblioteca Polirom. Seria Actual“, Editura Polirom, 2015