Samarkand este cartea pentru care Amin Maalouf a luat in 1988 Prix des Maisons de la Presse, unul dintre premiile importante ale Frantei, alaturi de mai cunoscutele Goncourt (pe care Maalouf l-a primit in 1993, pentru romanul Stinca lui Tanios), Femina sau Medicis. Printre laureatii Prix des Maisons de la Presse i-am gasit figurind pe Daniel Pennac (in 1999) sau pe Jean-Francois Revel (in 1987, pentru un documentar).
Pentru ca tot am amintit la inceput de temele serioase cu care autorul francez nascut in Liban isi “condimenteaza” pitorescul oriental care l-a facut celebru, trebuie spus ca acest amestec e un fel de maniera la Maalouf, cu alte cuvinte fiecare roman al sau – care alege un timp si un loc mereu altele, dar intotdeauna in Orient – are asadar si o miza sociala, politica, in afara de cea literara, exotica. In Scarile Levantului, de pilda, se face implicit o analiza a Rezistentei franceze, in Primul secol dupa Beatrice o demitizare halucinanta a obsesiei copilului de sex masculin in societatile arabe. Samarkand nu duce nici ea lipsa de o asemenea agenda extra-literara, de data asta povestea fiind una care ne pune pe ginduri: teribilele framintari politice ale Persiei la inceputul secolului al XX-lea, o tara prinsa intre dorinta de modernizare democratica si fanatismele locale, dar si intre interesele marilor puteri, mai ales ale Imperiului Tarist si ale Angliei, o tara la fel de pitoreasca politic si social pe cit ar fi si Romania si istoria ei, daca ar exista condeiul care s-o descrie.
O Persie lovita de nenoroc
Constructia ingenioasa a acestui roman – mai degraba ne-comerciala – face ca episodul privitor la Persia moderna sa ocupe ultima parte a cartii, un episod care se incheie pe Titanic. N-o sa spun ce se petrece in urma naufragiului cu impatimitul de Khayyam, cu iubita lui, printesa Sirin si cu unicul manuscris original al Rubaiatelor poetului persan, pentru ca ar insemna sa stric stropul de senzational al romanului. Dar pina la calatoria cu Titanicul, inapoi inspre linistita, protectoarea si democrata America, peisajul Persiei moderne e unul cu totul spectaculos. Se amesteca secte ciudate de babi si bahai cu un providential expert american in finante, Shuster, indepartat pina la urma de un consul tarist trimis la Teheran exact cu acest scop, Emirul Suprem, prins furind din visteria tinerei democratii, un parlament eroic, dar ineficient, o minune fiscala urmata de o prabusire zgomotoasa, dupa numai opt luni, a sistemului democratic infiintat cu victime umane intr-o Persie lovita de nenoroc.
Pandantul acestei povesti politice este de gasit in prima parte a romanului, cea mai consistenta, nu lipsita nici aceasta de intrigi politice, dar care se desfasoara la granita dintre milenii, in jurul anului 1000, pe vremea poetului persan si a iubitei lui, Djahane. Nimic idilic-facil in povestea lor de dragoste si nici nu mi s-a parut ca Maalouf ar face exces de pitoresc oriental. Povestea e mai degraba o reconstituire in maniera biografica a vietii poetului, pornind de la versurile sale, o reconstituire care reuseste insa sa insufleteasca personajul intr-un fel cu totul remarcabil. Khayyam este, inainte de toate, scriitorul prin excelenta, savantul, filosoful, astrologul, acel tip uman care traverseaza veacurile, care marcheaza o epoca, indispensabil istoriei si totul aparent inutil, aruncat incolo si incoace de capriciile cite unui calif, mereu in cautare de mecena, stiind sa traiasca precum nimeni altul si totusi avind rareori mijloacele sa o faca: “Nu doresc nimic altceva decit sa-mi continui modestele cercetari la adapost de nevoie. Sa am de baut si de mincare, un acoperis si vesminte, lacomia mea nu merge mai departe”. Si se pare ca poetul Khayyam gaseste in vremea sa un om politic luminat care intelege de ce nu e o risipa sa-i ofere acestuia tot ce-i trebuie, ba chiar cu asupra de masura: un palat, mincare si bauturi alese, o renta indestulatoare, tot ceea ce compune de fapt viata placuta pe care o exalta poemele sale. Si ca tabloul sa fie complet, poetul are si o tovarasa pe masura, Djahane, poeta ea insasi, frumoasa si spirituala, dublul perfect, curios de egalitar, al barbatului exceptional. E interesant ce se intimpla apoi cu aceasta fericire care “pindeste in monotonie”, dar deocamdata ea arata asa: “O masa asezata sub o bolta de vita, o carafa cu gitul lungit pentru cel mai bun vin de Siraz, tamiios atit cit trebuie, jur-imprejur bucate imbelsugate in o suta de talere, iata ritualul unei seri de iunie pe terasa lui Omar”. As recomanda cu toata caldura aceasta carte, fie si numai pentru povestea de dragoste, plina de fineturi psihologice, a unei iubiri intre parteneri egali, egali mai ales din punct de vedere intelectual, dar pe care ii desparte un singur amanunt, unul esential insa: raportarea la lumea inconjuratoare, la politic, la putere si la bani. Fata de toate acestea, doar unul dintre ei poate sa ramina indiferent.
“Intelepti asemenea mie nu exista decit citiva intr-un veac”
Politicienii nu dau insa niciodata nimic gratis si, chiar daca Omar reuseste sa scape de postul de sef al serviciilor secrete cu care marele vizir voia sa-l insarcineze, nu scapa de cele mai mici: savantul, care dispretuieste orice aplecari misticoide, e nevoit sa-si piarda zilele facind horoscoapele mai marilor zilei, in special al sultanei. Horoscoape, asta e ce-i cer contemporanii marelui Khayyam… Si pentru ca vremea rentei se termina cu moartea vizirului, poetul e nevoit sa strabata cetatile, sa intocmeasca dispretuitele horoscoape si, “Desi se afla adesea in nevoie, stie sa primeasca ce i se cuvine fara a inclina capul.” Si, mai ales, stie sa ceara preturi exorbitante, pentru ca “Intelepti asemenea mie nu exista decit citiva intr-un veac, in vreme ce viziri ca tine s-ar putea numi cite cinci sute pe an”.
Figura lui Khayyam e incadrata de alte doua tipuri la fel de esentiale, cel care guverneaza si cel care ucide. Daca Nizam al-Mulk, vizirul sultanului, nu depaseste pitorescul uneltitorilor tipic arabi din O mie si una de nopti, figura teroristului fundamentalist Hasan Sabbah e una extrem de interesanta, iar relatia ciudata dintre el si poet spune foarte multe desspre originile oarecum comune ale celor doua indeletniciri. Cumva, de la un punct incolo, Sabah incepe ca utilizeze cartile pe care le-a citit intr-un cu totul alt fel decit o face poetul indragostit de vin si de viata. Cartile insa, care ii si aduc impreuna pe cei doi, sint aceleasi, depotriva artistul si teroristul sint la inceputurile lor doar carturari.
Amin Maalouf, Samarkand, traducere din limba franceza si note de Florin Sicoie, colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Amin Maalouf»”, Editura Polirom, 2006.