De la sintetizatoarele de sunet la experientele genetice si terminand, fireste, cu cele mai avangardiste si mai rapide automobile sport, nimic nu scapa ochiului, urechii si contului larg deschise de orice muzician cu pretentii de star. (De superstaruri nici nu aduc vorba, se stie ca ele impun trendul copiat de restul populatiei!) Era o chestiune de timp ca drona, cea mai noua „jucarie“ din arsenalul razboinicilor, sa fie motiv de inspiratie pentru vreun cantec de succes. Obiectul, cum stie tot omul informat de azi, este un fel de robot zburator, care poate detecta, filma, poza si anihila orice lucru sau persoana, decizia fiind la discretia si degetele operatorului. Operatorul, un individ specializat, capabil sa controleze in amanuntime functionarea aparatului, e controlat insa de altcineva. Ideea este ca dronele sunt parte a ierarhiei, structurii, organizatiei oculte si conspirationiste, genitoarea tuturor relelor, dupa vulgata culturii occidentale contemporane. Rockerii au o atitudine de respingere sui-generis a mecanismului de supraveghere generala instituit de stat prin intermediul politiei, armatei si serviciilor secrete. Paradoxal, multe dintre ideile futuriste puse in practica de sistemele coercitive au venit de la asa-zisii rebeli sociali, adepti ai culturii pop-rock. Insa, incepand cu bomba atomica, al carei autor conceptual a fost Einstein, pana la ceasul de mana ce inmagazineaza toate datele despre tine si cu care poti controla orice proces(or) din jur, nu exista artefact al civilizatiei absolvit de banuiala ca este o lucrare a fortelor diabolice. ?Si daca rockerii sunt epifanii ale acestora, cum se face ca tot ei sunt primii care le denunta? Sa fie la mijloc sentimentul rockeresc al urii de sine? Nu-i exclus. Ba chiar e foarte probabil, daca ne gandim ca una dintre capodoperele muzicii rock, The Wall, a fost scrisa de Roger Waters dupa o profunda criza de incredere in sine, vecina cu nebunia selbsthass-ului, definit de Theodor Lessing acum aproape suta de ani.
Revenind la drone, am putea sa banuim ca originalitatea gadgetului este „vinovata“ de faptul ca albumul intitulat Drones, scos recent de trupa engleza Muse (2015, Warner Music/Helium-3), a intrat in clasamente direct pe primul loc. Banuiala n-ar fi lipsita de temei. Consumatorii au curiozitati, chiar fanatisme naive, al caror impuls e asigurat de noutate, de inovatie, de inedit. (Nu altfel se explica pasiunea cu care multi dintre noi cumparam iar si iar discuri arhicunoscute, daca au drept completare cateva unrelease-uri sau macar un live!) Pasionatii de filmari si fotografii si-ar dori, desigur, o drona pentru completarea trusei personale, destui chiar si-o permit, cu toate ca nu scot banii pe ea. Muzica trupei Muse nu prea o vad legata de obiect, altfel decat prin ideea sus-mentionata, dusa pana la ultima consecinta: „Killed by drones my Mother, my Father, my Sister and my Brother, my Son and my Daughter, killed by drones. Our lives between your finger and your thumbs can you feel anything? Are you dead inside? Now you can kill from the safety of your home with drones. Amen“.
Pentru acest final sec, Matt Bellamy, chitaristul, vocalistul, poetul, compozitorul, „creierul muzicii Muse“ a prelucrat o compozitie de Palestrina, Sanctus et Benedictus. Alta piesa, The Globalist, are ca baza o variatiune de Edward Elgar, Enigma: Nimrod. Cateva melodii contin insertii vocale dialogate, precum in clasicele Pink Floyd. Unele pasaje instrumentale amintesc de Led Zeppelin, Van Halen sau Rush. Textele lui Bellamy sunt conectate la realitatile cotidiene, iar ilustratia copertei, minimalista si vag expresionista, contribuie la rotunjirea unui album de succes, girat de producatorul Robert „Mutt“ Lange.