In noua zona de interes estetic se inscrie si montarea de la Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu, cu Lectia lui Eugène Ionesco. Mihai Maniutiu e la a doua intalnire de proiect scenic cu piesa lui Ionesco, prima datand din 1991. Montarile sunt legate conceptual, si una si cealalta dezvoltand spectacular ideea totalitarismului, fundamentata in atitudinea de control profund, total a Profesorului. Atunci, la inceputul anilor ’90, creatorul clujean si-a conceput spectacolul ca un discurs teatral al carui subiect e comunismul, structura sociala indicata prin semne scenice relevante, precum abundenta culorii rosii. Era un gen de manifest al artistului, de eliberare pe care Maniutiu le-o propunea spectatorilor. „Cuvantul cu semnificatie unica e ucigas, e cuvantul ideologic“, spectacolul concentrandu-se pe „logoreea ideologica, modul in care ea se transforma, ba nu, chiar este un intrument de teroare“, cum preciza intr-un alt interviu. Revenind dupa doua decenii la Lectia, Mihai Maniutiu duce mai departe incursiunea artistica in mecanismele istoriei, transformand-o intr-un excelent comentariu de scriitura scenica pe tema marilor dictaturi ale trecutului apropiat. Rosul ramane in grafica afisului, in accesorii vestimentare, in ecleraj, in insemnele „nationale“ ale unei indepartate tari asiatice, sintetizate intr-o stea purpurie. Pe o tabla neagra, de scoala, sunt scrise dezordonat formule ininteligibile, printre care sunt desenate cu creta chipurile lui Hitler, Stalin, Chim Jong Un, figuri ale marilor sisteme dictatoriale din ultimul secol. Ne aflam intr-o locatie indepartat orientala, Coreea de Nord, poate China, precizata plastic prin costumatie si sonoritati tipice, iar ritualul invatarii/(re)educarii debuteaza intr-o atmosfera de calm si bune intentii. Cu Profesorul (Constantin Chiriac) pregatindu-se pentru noua intrevedere pedagogica, si Marie (Mariana Mihu), incercand sa previna sau sa savureze – ambiguitatea de stare e voita – ceea ce stie din experiente precedente ca va urma. Situatia escaladeaza odata cu intrarea Elevei, iar evolutia, tot mai turata, a raporturilor Profesorului cu noua discipola vor ajunge rapid la paroxism. Si la inevitabila noua crima dintr-o serie indicata clar, fizic prin corul precedentelor eleve, tinere imbracate si machiate exotic, precum gheisele, captive in vitrine paralelipipedice pe care le plimba prin spatiul de joc odata cu ele. Acest cor, a carui coregrafie e rezultatul imaginatiei Andreei Gavriliu, canta si gesticuleaza la unison, jucand rolul clasic al corului teatral, uneori de-a comenta, alteori de-a anticipa „actiunea“ scenica. Celor noua foste eleve asiatice li se va alatura o a zecea, semn ca ciclul istoric se va repeta pe latura lui rea.
Cu Adrian Damian a mai colaborat Mihai Maniutiu si tot remarcabil, tanarul scenograf dovedind surprinzatoare capacitati imaginative si o pricepere cultivata de a modela spatiul, de a-l face sa fie activ. Masinariile lui teatrale sunt de mare efect: peretii dispar, dezvaluind un soi de camera ascunsa a torturii prin limbaj ca element al puterii despotice; un banal element de mobilier se metamorfozeaza in functie de context, fiind, pe rand, masa, scaun stomatologic si, panou de genul acelora de la circ, pe care aruncatorii de cutite isi dovedesc maiestria. Solutiile sunt ingenioase si eficiente in plan simbolic, oferind echipei importante puncte de sprijin artistic.
Muzica este creatia lui Serban Ursachi, compozitor cu care, de asemenea, Mihai Maniutiu lucreaza de ceva vreme, coloana sonora fiind parte organica a discursului regizoral.
Ofelia Popii dezvaluie in Eleva extraordinare resurse creative si vitalitate scenica. De la ludica si decisa sa ia doctoratul total, la teama concretizata intr-una dintre cele mai acute forme de durere fizica, cea de dinti, si finalmente la supunere, actrita izbuteste din nou un rol de anvergura! Constantin Chiriac e un Profesor dominator prin statura si evolutie, gradand versatil transformarea, cu stiinta efectelor controlate. Mariana Mihu mizeaza in constructia de personaj pe balansul dintre intentia de a preveni raul si complicitatea usor sadica. Fetelor din cor (Veronica Arizancu, Emöke Boldizsár, Ioana Cosma, Serenela Muresan, Veronica Popescu, Maria Soilica, Cristina Stoleriu, Alexandra Serban, Codruta Vasiu) trebuie sa le recunoastem acuratetea integrarii in ansamblu si executia vocal-coregafica impecabile.
Intr-un alt interviu in care vorbea despre universul sau, Mihai Maniutiu declara ca „incerc sa fac un teatru de tip exorcistic, care sa ne vindece de rani si sa ne lecuiasca de visele rele care ne bantuie“. Buclele istoriei, manipularea prin cuvant, duplicitatea dictatoriala sunt temele pe care regizorul le aduce in prim-plan din intentiile piesei ionesciene.
Lectia de la TNRS se intemeiaza ca spectacol pe resursele semantice ale unui text deschis la multiple interpretari, resurse dezvoltate de o echipa integrata sub „comanda“ conceptuala a lui Mihai Maniutiu. Cu rigurozitate imaginativa, din spiritul piesei se naste o metateatralitate justificata ideatic. Mihai Maniutiu a explorat estetic cu succes.
FOTO: www.capitalcultural.ro