Intr-un interviu, Pete Docter spunea ca prea multa lume in America incearca sa evite tristetea umflandu-se cu medicamente. Or, asa cum vedem din povestea lui Joy care se straduieste s-o faca pe Riley sa se adapteze mai rapid in noua casa, noua scoala si noul oras unde s-a mutat cu parintii, e nevoie ca si Sadness, Fear, Anger si Disgust sa intervina.
Filmul se desfasoara mai mult in mintea lui Riley decat in afara ei, pentru ca de multe ori o vedem pe Riley actionand pe ecranul din Cartierul General unde lucreaza cele cinci sentimente, in fata unui tablou de comanda cu manete si butoane. Fiecare dintre aceste cinci personaje are individualitate proprie. Joy e o fetita cu par albastru, dar consistenta aurie, Sadness e un fel de emo cu ochelari si albastra de sus pana jos, Anger e rosu si ii ia capul foc la nervi, Fear e movuliu si slab (de la stres), iar Disgust e verde si cu o permanenta expresie gen: „Duh!“. Fiecare poate interveni, dar Joy, care e sentimentul predominant, e un fel de sefa. (La un moment dat vedem si setul de sentimente ale parintilor si observam ca mama e condusa in general de frica, iar tatal de manie.)
Filmul e intr-un fel autobiografic. In copilarie, si Pete Docter a suferit o trauma asemanatoare cu cea a lui Riley, atunci cand s-a mutat cu parintii din Danemarca in Statele Unite. Nu voia sa se vada cu nimeni si desena cat era ziua de lunga (ceea ce l-a ajutat mai tarziu sa-si gaseasca vocatia). Cand propria lui fetita a inceput si ea sa se izoleze, toate amintirile au revenit in Pete Docter, iar acesta a inceput sa se intrebe ce se intampla in mintea fetitei. Acesta a fost punctul de plecare, anul 2009.
Ca sa scrie povestea lui Riley care e condusa fara sa stie de sentimentele ei, Docter si oamenii lui au vorbit cu psihologi, au citit despre sentimente, au incercat variante. Ideea cu amintirile care au forma unor bile de sticla (galbene, rosii, albastre, verzi sau mov in functie de sentimentul care le-a colorat) le apartine, dar despre cea a amintirilor de scurta durata, care se fixeaza noaptea si devin amintiri de lunga durata, Docter spune ca a citit-o undeva. Practic, intreg filmul e un construct imaginar, dar ce e extraordinar e ca fiecare element al acestei scenografii interioare are sens – de la Trenul gandurilor care ar putea fi un fel de sinapsa, pana la labirintul amintirilor de lunga durata, platoul de filmare al viselor si cosmarurilor Dream Productions si Abisul unde sunt sterse amintirile inutile. Asta face ca filmul sa ii fascineze si pe maturi, chiar daca nu sunt pasionati de psihologie. Nu-i de mirare ca, iesind de la film, incepem sa ne gandim oare cine trage sforile in capul nostru. Realizatorii la fel au patit. Lucrul la film, spun ei, i-a facut mai toleranti, pentru ca au inceput sa se gandeasca la faptul ca reactiile unei persoane intr-o situatie anume depind de factori pe care ea poate nu-i controleaza in intregime.
Intors pe dos/ Inside Out, de Pete Docter. Voci: Amy Poehler, Phylis Smith, Bill Hader, Diane Lane, Kyle MacLachlan