– Fragment –
In joia urmatoare, la o saptamana exact, a gasit in cutia de scrisori o citatie prin care era chemat sa se prezinte la sectia de militie de care apartinea in decurs de o saptamana. Dimineata cand sa plece la Grup a fost asta si n-a mai avut rabdare; s-a oprit chiar atunci la sediul de pe strada Nuferilor, iar plutonierul de la poarta i-a dat alta citatie convocare la o adresa a Consiliului Culturii Socialiste si un birou din Casa Scanteii pe care-l stia al capitanului Ardelean. Rasufla usurat, macar ca ocolisul asta i se parea cam ciudat. Capitanul Ardelean, deh, alta poveste, o poveste mai veche… Ei vor sa-l reactiveze, sau sa-l atentioneze sa aiba grija, precum directorul Gabrea. Niste tipi civilizati, culti, inteligenti, care-ti arata calea, singura cale… Prezenti si veghind la buna desfasurare, cu aerul lor relaxat, jovial-colocvial si totodata nesovaitor. Nu sovaie, cand e sa te calce pe cap. Extrem de hotarati, care hotarare deriva dintr-o regula a supravietuirii si parvenirii, deprinsa de timpuriu si de unul ca Emanuel. Regula are strategii, meandre, subtilitati, care inevitabil duc la momentul adevarului: Ia-i glanda, tatutule, nu mai sta cu el la discutie!
Ii zdranganea in piept tramvaiul 13, drumul spre Grupul din viscerele Cosmosului. Ce-o sa-i spuna capitanului? Ca nu mai poate si nu mai vrea? Ar fi prea simplu. Ia-i glanda, tatutule! I-a mai spus la un moment dat, iluzionandu-se ca un oltean de buzunar, istet ca el, ar fi capabil sa intoarca pe dos un ardelean securist imputit. Si acuma iarasi, ca o boala care se hraneste din ea insasi, care-si trage sevele din strafundul pamantului. Pamantul care ne rabda, ne hraneste si ne inveleste. Pamantul care suntem, fiindca-n definitiv asta-i firea omului. Uita-te la Crina, din proprie initiativa i-a devenit informatoare fidela, care va sa zica firea omului in general si a femeii in special. Emanuel isi propune ca intr-o buna zi sa scrie un eseu pornind de la comentarea notelor informative scrise sau verbale a catorva sute de femei si barbati, extrem de vag definiti din punct de vedere sexual, care au subzistat si au parvenit datorita unor turnatorii aplicate prietenilor, rudelor, colegilor de serviciu. Analizand pas cu pas, nu fara oarecare tenacitate, e foarte posibil sa descopere ca cei mai dotati si demni de interes sunt oamenii cu un grad de cultura relativ ridicat, creativi, care cultura si creativitate le potenteaza capacitatea de a-si influenta semenii. Eva colaborand cu sarpele, da, impartasindu-i lui Adam experienta acestei colaborari. In felul asta a fost declansata caderea, o cadere continua, ireversibila: i se scarbise lui si se dezisese, dar asta n-ar fi avut cum sa dureze. In scarba subzista foamea. Doar sa fii ispitit, scuturat putin si ajungi din nou pe calea cea buna. Singura cale. Capitanul Ardelean, da, o poveste straveche.
L-a gasit in dosul aceluiasi birou stravechi, tapetat cu furnir baituit negru, iesit probabil din fabrica pe la sfarsitul anilor ’40, cu cativa ani inainte de a se naste Emanuel, pe cand Partidul tocmai iesea din ilegalitate si-si incepea opera de reconstructie a tarii, cu oameni asemenea capitanului Ardelean, dintr-o generatie aflata acum in pragul pensionarii. Oamenii trec, dar mobilierul mai ramane o vreme, Capitane, nu fi trist! Era in acelasi costum cacaniu-lalau, de functionar, vajnic salahor cu intelectul, care vegheaza plin de ravna la aplicarea politicii Partidului in conformitate cu prosperitatea personala si a familiei, cautand la tot pasul si descoperind dusmani ai Partidului si poporului. Capitane, o sugi! Poporul asta zburator, caraitor si sporovaitor, tatutule, ia-i glanda, si aceeasi cravata gri cu nodul minuscul, abia vazut sub gulerul camasii albe, aratand ca de obicei nespalata, umbrita de gusa vinetie, de lautar care se martirizeaza patimas cu vioara stransa sub barbia dubla, suierandu-si totodata partitura vocala pe sub buza groasa:
— Alo-alo, dom’ profesor, nu mai vrei sa vii pe la noi sa ne intrebi de sanatate.
S-ar zice c-ai reintrat in ilegalitate, capitane. Imparti manifeste. Ii intinse peste birou un angajament, extras dintr-un teanc groscior. Un angajament de tipul celui pe care-l semnase in urma cu sapte sau opt ani si-l reziliase in urma cu sapte-opt luni. Sa-l semneze, desigur, sa ia aminte si sa-l dea mai departe. El stie insa ce scrie acolo, nu mai e nevoie. Si totusi, parca prea din scurt, capitane.
— Nu stiu ce sa zic, tovarasu’ Ardelean, nu ma pot hotari asa, pe loc. Socot ca am dreptul la un timp minim de gandire…
Erau ultimele resurse de obraznicie si curaj pe care le putea scoate din el.
— Alo-alo, dom’ profesor! Ar cam fi timpul sa te trezesti la realitate. Drept cine ne iei?
— Stiu ca reprezentati Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste si Securitatea Statului. Respect aceste institutii, dar nu ma puteti constrange…
Capitanul Ardelean il privea pe sub genele lasate. Ai fi zis ca-i gata sa adoarma. Expresia lui dezabuzata il edifica pe Emanuel instantaneu. Aproape ca n-ar mai fi fost nevoie de expunerea pe care i-o servi pe tava, ca pe o bautura menita sa-l limpezeasca, sa-l readuca cu picioarele pe pamant. Un salahor cu intelectul, da, un expert in explorarea abisurilor umane, deh, capitanul o suge cu folos. Stia cu lux de amanunte, mai bine decat ar fi fost Emanuel in stare sa-si aminteasca, tot ce se petrecuse joia trecuta in scoala, la ora de matematica a clasei a X-a C. Stia de asemenea tot parcursul elevului Albinet Vasile, de cand a fost urcat in tramvai si pana-n clipa de fata. Stia lucruri necunoscute lui Emanuel, directorului Gabrea sau altor profesori din Grup, care uite ca nu-si pusesera problema de ce absenteaza elevul Albinet, facand eventual legatura intre absentele lui si incidentul de joia trecuta.
— …ajuns acasa la orele douasprezece, dom’ profesor, batut, martirizat, desfigurat. Vasile Albinet locuieste cu mama lui intr-o garsoniera de pe bulevardul Socului. Un copil crescut cu mari sacrificii si suferinte de o femeie singura. Maria Albinet, muncitoare la intreprinderea Electroaparataj, a trebuit sa-si interneze fiul de mai multe ori la Spitalul Gheorghe Marinescu, in urma manifestarii unor labilitati psihice, care-l fac suspect de schizofrenie paranoida. Bineinteles ca nu stiai aceste amanunte din biografia elevului Albinet, si se pare ca nici nu te-ar fi interesat. Se vede treaba ca n-ai avut vreodata vreun strop de deferenta prin care sa te apropii de sufletele copiilor, de pe urma carora iti castigi painea…
— Ma nedreptatiti, ofta Emanuel, neluat in seama de capitan.
— …copiii clasei muncitoare! Vai de capu’ nostru, dom’ profesor! Am uitat de unde am plecat. Oamenii astia, oamenii astia… Vocea capitanului pieri, inecandu-se de indignare.
CARTEA
Istoria Regelui Gogosar reface traseul glorios al unui invingator: Emanuel Victor Calomfirescu, profesor de matematica si poet. Povestea lui incepe intr-un sat din Oltenia, se deruleaza intr-un ritm ametitor, se intersecteaza cu cercurile infernului suburban si strabate doua epoci. Copil de trupa al Securitatii, dupa decembrie 1989 prinde aripi si incepe inaltarea rapida a propriului regat in suprastructurile politico-economice ale tinerei si originalei democratii de la inceputul anilor ’90.
Sub semnul numelui regal, tanarul accede prin viclenie si sprijin ocult la titlul de rege. Ametit de averi fabuloase si de putere, se metamorfozeaza intr-o creatura hidoasa, demna de o alegorie arcimboldiana.