Nu mai fusesem la Iasi de pe vremea cand eram foarte tanar, un pic student, asadar intr-o perioada a vietii din care amintirile imi sunt mai degraba fragmentate, ca ale poetilor fracturisti, si supuse, totodata, unor teribile excese de melancolie. Nu deprinsesem, pe atunci, luciditatea. Eram, ca sa fiu bland cu mine, foarte sentimental. Dar mai bine de zece ani n-am pus piciorul in Copou.
Am iubit dintotdeauna, in abstract, daca preferati, Iasul. Ca sa duc acest exercitiu de sinceritate pana la capat, adevarul este ca am iubit candva, in concret, in plina adolescenta, o fata din Iasi, cu care am corespondat cateva anotimpuri si am vorbit indelung de la telefoane publice, din motive foarte personale. Dar la fel de adevarat este ca nu am mai venit la Iasi pentru ca – pur si simplu – nu am avut de ce.
In favoarea mea, precizez ca am cautat dintotdeauna prietenia iesenilor ajunsi la Bucuresti, i-am gasit culti si inteligenti, si spontani, si iubitori de harfa, oameni cu inima si creier si ficat, cum imi plac oamenii. M-am bucurat de ei.
De la distanta, am admirat, chiar pana la pusee de veneratie, efervescenta literelor din dulcele targ, scoala de jurnalism de la Iasi si presa scrisa din oras. Dar la Iasi tot n-aveam de ce sa vin.
Apoi a fost FILIT. Nu stiu ce teribile cheltuieli a necesitat in bugetul iesenilor festivalul. Eu am locuit intr-un fel de camin studentesc, nu foarte reusit. La drept vorbind, in ultima noapte a cazut si fereastra, cu totul a cazut, si am stat asa privind in fata cerul. Se lasase racoare, dar n-a nins, cat sa fiu ingropat sub zapada precum un alt povestitor dintr-un secol mai indepartat. Intamplarea cu prabusirea dramatica a ferestrei mai degraba m-a incantat. In noaptea aceea m-am gandit mult la Iasi si la tot ce se intampla acolo. Era teribil, era minunat.
In toamna aceea erau oameni care citeau carti pe strazi, era cat p-aci sa acrosez frontal cativa. Am stat la masa cu scriitori pe care nici nu sperasem ca ii voi intalni. Organizatorii erau peste tot, si peste tot isi lasau inima. Ma incantau energia lor, daruirea lor, dragostea lor pentru literatura. Dragostea lor pentru literatura era si a mea. Traiam intr-un vis.
Vedeam, in acelasi timp, ce nu e bine in Iasi. Sunt un reporter deja batran, sunt obisnuit sa vad raul. Dar era ca si cum peste toate acestea se asezasera cuvinte din poezii si din romane si Iasul devenea minunat, Iasul devenea o poveste. As fi ramas pentru totdeauna in aceasta poveste. Asa visam.
Dar cum sa dureze un vis in Romania? Noi avem aici oameni politici, o subspecie a omului-om. Razboiul lor cu binele public este vechi si radical. Omul politic roman care nu isi poate subordona evenimente de asemenea altitudine prefera sa le distruga. Pur si simplu, nu poate trai altfel. In contra acestor oameni politici trebuie luptat deschis, si salut curajul celor care au ales aceasta forma radicala de protest pe care o cunoastem deja si care ne doare pe toti cei care mai credem in puterea literelor de a schimba lumea.
Va fi, iata, o toamna trista in Iasi si nu pot face nimic altceva decat sa las de aici, din coltul acesta de pagina, pe care tot atunci l-am castigat, si care este – strict textual – cel mai mare castig al meu din sezonul de litere 2013-2014, un cuvant de solidaritate cu toti cei care inca rezista prin cultura. Un cuvant de sprijin pentru toti cei care nu cedeaza in fata brutalitatii conjuratiei celorlalti. Inima sus, prieteni!