M-am obisnuit sa judec o tara, o societate, o lume dupa trenurile lor, dupa felul cum arata si functioneaza reteaua feroviara, asa cum in orasele mai mari marturia cea mai buna a gradului de civilizatie mi se pare reteaua de transport in comun. Nu-mi pasa prea tare de sistemul de sosele si autostrazi, despre care in Romania se vorbeste obsesiv si inutil, fiindca, zic eu, cine nu-i in stare sa intretina o retea de cale ferata deja construita sau mostenita degeaba face autostrazi: tot or sa le manance buruienile peste vreo zece ani. Motivul e simplu: linia ferata, tramvaiele, metroul si tot ce inseamna transport in comun reflecta gradul de organizare si coeziune ale unei societati care functioneaza urmarind un bine comun, dincolo de propria ograda a fiecaruia.
O parte din convingerea asta se datoreaza si westernurilor hollywoodiene pe care le vedeam in copilarie. Cucerirea si civilizarea Vestului american, ca si cea a stepei kazahe pomenite de Aitmatov, sunt legate de liniile de cale ferata care se intindeau, mila cu mila, prin desert si printre munti, formand o retea intre orase si comunitati si extinzand astfel o tara. La fel s-a intamplat in India britanica, unde reteaua feroviara construita de colonizatori in secolul al XIX-lea a contribuit la crearea Indiei ca teritoriu (cat de cat) unitar, legand periferiile de centre, micsorand distantele si apropiind oamenii.
Mersul trenurilor e intru catva mersul societatii. Societatile prospere au retele feroviare dezvoltate, bine intretinute, cu trenuri confortabile, orare eficiente si legaturi intre toate colturile tarii. Invers, o retea feroviara precara sau degradata e o dovada a faramitarii unei societati, a destramarii unei structuri. Iar reteaua de cai ferate din Romania se degradeaza accelerat. Legaturile dintre regiuni, locuri si oameni se destrama, iar tara insasi se atomizeaza. Vorba unui banc cu ardeleni: fiecare vrea sa aiba trenul lui, ca sa nu depinda de altii si mai ales de statul roman. Sa ne descurcam singuri, fiindca nu putem avea incredere in nimeni altcineva.
Elvetia e cu totul alta poveste – o poveste unde reteaua de cale ferata, in functionarea sa aproape ireprosabila, ilustreaza bunul mers al unei societati stabile, coerente, eficiente si gandite pentru binele cetatenilor. Al oricaror cetateni. Indiferent in ce colt al Elvetiei vrei sa ajungi, ai trenuri si legaturi aproape oricand. Acolo am dobandit relativ rapid o relaxare feroviara pe care n-am avut-o niciodata in Romania: indiferent unde voiam sa merg, stiam ca o sa gasesc cu usurinta un tren care sa ma duca unde vreau. Spre exemplu, pentru un drum de la Zug la Zürich sau la Lucerna mergeam la gara ca la metroul vienez, stiind ca in cel mult zece minute o sa prind un tren urban, local sau international. Pentru trasee mai lungi gaseam intotdeauna cel putin doua-trei rute alternative, la mai toate orele zilei. Si cum mie mi-au placut intotdeauna trenurile, am regasit cu incantare in Elvetia acele vagoane cu etaj, nu excesiv de elegante, ci doar curate, usor uzate, insa bine intretinute, cu care puteai ajunge oriunde, chiar daca uneori mai intarziai un pic. Fiindca si ceasul feroviar elvetian mai da rateuri. Dar despre asta o sa mai vorbesc.