Cu aproape trei ani in urma, la Academia de la Kronberg, in Germania, intr-un interviu publicat in paginile saptamanalului nostru (nr. 367), Andrei – care avea sa fie distins atunci cu Premiul „Landgraf von Hessen 2012“, atribuit unuia dintre tinerii care dovedesc un potential artistic de mare nivel, pentru incurajarea dezvoltarii lui pe plan muzical – ne spunea ca i se pare „aproape implinirea unui vis“ de a se afla in capitala violoncelului. Si, lucru deloc nesemnificativ, adauga, „imi plac provocarile si ma simt stimulat intr-un mediu in care nivelul este atat de ridicat ca in Occident. Banuiesc ca va fi pentru mine o oportunitate de a creste cat mai mult“.
Andrei Ionita „a crescut“, in mod indiscutabil, sub patronajul profesorului sau de la Berlin, Jens Peter Maintz, si al altor profesori la ale caror cursuri de maiestrie a participat neintrerupt in cursul vacantelor universitare. Iar acest patronaj pare sa se fi manifestat cu ocazia Concursului Ceaikovski, intr-o strategie de alegere a programului ce s-a dovedit in final infailibila. Nu sunt convins ca Andrei a fost in ansamblu mai „bun“ decat experimentatul asistent al Nataliei Gutman, Alexandr Buzlov, sau ca spaniolul Pablo Ferrandez-Castro, elevul lui Frans Helmerson la Academia Kronberg, situat pe locul al patrulea, este in mod real la o distanta atat de mare, de primul laureat… Dar mi se pare cert ca strategia lui Andrei Ionita in a alege pentru finala, desfasurata la St. Petersburg, Concertul pentru violoncel si orchestra al lui Dmitri Sostakovici, fiul cel mai venerat al orasului de catre muzicienii din scoala rusa, unii, asemenea lui Mischa Maisky, Alexandr Kniazev sau David Geringas, printre membrii juriului, a fost imbatabila.
Iar dincolo de conjuncturile unui concurs – care nu are nimic de-a face cu… Wimbledon-ul, cum afirma presa de trei bani din Romania –, Andrei Ionita s-a dovedit inca o data un muzician de clasa, cu imense perspective si cu sansa de a-si pune in practica „filozofia“ despre care imi vorbea in 2012 la Kronberg: „fiecare are in subconstientul lui un anumit vis… Important este sa fii constient de ceea ce poti pana la urma, de capacitatile tale, de conditiile in care te afli. Altfel, cum spun englezii, Let it be!“.
Preferata mea, violonista Sasa Conunova-Dumortier, reprezentanta R. Moldova si, implicit, a Elvetiei, unde traieste in orasul ce a gazduit-o peste un deceniu pe Clara Haskil, a fost clasata pe locul al treilea, un loc impartit in mod ciudat de juriu intre trei concurenti. Premiul este foarte onorabil, chiar daca decizia finala a juriului, aparent un soi de compromis in fata unor probabile neintelegeri sau jocuri de culise (?), nu a acordat medalia de aur, l-a propulsat pe locul al II-lea pe un taiwanez, si a scos-o in afara corzilor, pe meritoasa germano-koreeana Clara Jumi Kang, eleva lui Zakhar Bron.
Altfel, Concursul Ceaikovski de anul acesta a fost o mare revelatie muzicala si o dovada in plus ca Muzica (da, cu majuscula!) traieste – in ciuda predictiilor mortuare ale catorva critici, asemenea britanicului Norman Lebrecht, preocupati, s-ar spune, doar de aspectul mercantil al subiectului. In fata unei operatiuni mediatice de genul celei angajate de rusi, nu se poate spune decat „Jos palaria“, transmisiile in direct si in reluare via Medici.tv fiind urmarite de peste sase milioane de amatori de muzica clasica si, fapt, semnificativ, cu o medie de timp pentru fiecare vizita pe internet, de cca. o ora si jumatate! Mai mult decat interesanta este si statistica tarilor din care provin melomanii ce au ascultat/vizionat Concursul pe Medici.tv: Rusia – 31%, Statele Unite – 12%, Taiwan – 6%, Germania – 5%, Franta – 4%, Ucraina – 3% etc.
Legenda foto 1: Andrei Ionita alaturi de Misha Maisky
Legenda foto 2: Alexandra Conunova-Dumortier intre Maxim Vengerov si Salvatore Accardo