Sunt texte contemporane: Tattoo de Igor Bauersima si Réjane Desvignes, Girafe Fabula urbana #1 si Bizoni Fabula urbana #2 de Paul Miró. Piesele lui Miro sunt la randul lor secvente ale unui triptic, alaturi de Lei, in care, prin metafore animaliere, autorul catalan creioneaza un portret al citadinului contemporan. In aceasta tripleta a lui Afrim, am reintalnit multe dintre elementele estetice care-i configureaza semnatura regizorala, perceptia legaturii stilistice fiind evidenta. Chiar daca temele si registrele difera.
In Tattoo ne aflam in lumea artei: un scriitor si o actrita, ambii in cautarea succesului curat, fara concesii, se intersecteaza cu un artist vizual, Tiger, aflat pe panta ascendenta a valului de popularitate si dispus sa faca orice pentru a deveni inca si mai faimos. Discursul dramatic se concentreaza in acest perimetru al valorii/pretului/moralei in arta, o relatie cetoasa in viata reala, in privinta careia Bauersima si Desvignes nu dau un verdict, caci decizia e intotdeauna individuala. Tematica e acuta pe agenda etica a zilei, iar felul in care e tratata in spectacol are calitatea de a evidentia multiplicitatea poliedrica a posibilitatilor. Nu exista reteta, totul e o chestiune de optiune in acord cu propria constiinta. Cum face dintotdeauna, Radu Afrim a adaugat ipotezelor dramaturgice noi straturi de inteles prin mizanscena, punand in discutie notiuni grele, precum prietenia, dragostea, principialitatea, reusita intr-o societate in care totul a devenit marfa, inclusiv omul. Ori mai ales el! Artist conceptual, Tiger si-a transformat propriul corp in obiect de arta, utilizandu-si pielea ca suport pictural, tatuandu-se, sporindu-si astfel valoarea, deveniund un ready made absolut. Dar ce se va intampla dupa moarte?, intrebarea devine pretextul unui experiment morbid. Tiger isi insceneaza propria moarte ca proiect al unei instalatii video, iar trupul si-l lasa „mostenire“ amicilor. Cu clauza de a nu-l vinde niciodata! Echipa de creatori ne plimba prin comedie neagra si farsa, cu ironie, songuri si alte elemente de cabaret, alternand naivitatea si puritatea morala cu pragmatismul fioros, dincolo de orice norme si sentimente. Prezentele animaliere, recurente in productiile afrimiene, iau aici forma jeleurilor Haribo, varianta infantila a ursilor, fetisizata de unul dintre eroii secundari, care transforma dulciurile in obiecte cu valoare artistica.
Referintele la regnul zoologic si masinile de spalat sunt alti itemi estetici care conecteaza cele trei spectacole. In Fabula urbana, mai evident, prin metaforele zoo imaginate de Paul Miro. In Girafe Fabula urbana #1, actiunea se petrece in Barcelona paupera a anilor ’50, iar in centrul atentiei e femeia generica si raporturile ei cu micro si macrosocietatea. Radu Afrim muta locul si timpul istoric in Romania comunista a anilor ’60-’70, concentrand esenta „feminitatii“ la dimeniunea ei casnica si materna. In registru realist, ni se spune povestea Mariei, sotie si sora, care nu poate deveni mama, dar ii ingrijeste supusa pe consortul tamplar si fratele mai mic, suportand cu stoicism regulile machiste pana la final, cand se revolta emancipator. Travestiul, (auto)citarile, interesul tematic pentru indivizii iesiti din media considerata normalitate, fragilitatea copiilor, nevoia lor structurala de a fi protejati, lipsa de comunicare dintre lumea celor mari si lumea celor mici, ironia acida, lirismul contrastand, pentru augumentarea efectelor, cu scenele violente, dure, fac si refac universul spectacolelor afrimiene. Desi senzatia preponderenta e ca ceea ce vezi e decupat direct din viata, in spectacol sunt si multe simboluri: nucile, de pilda, pe care sotul i le ofera Mariei si pe care aceasta le sparge energic cu forta calcaiului, prezenta lor in scena culminand cu o nuca supradimensionata, impinsa de ici-colo; carucioare si biberoane a caror prezenta exhiba neimplinirea personajului principal. Exista si un personaj colectiv, de „doamne“ de toate felurile si infatisarile, un tablou ironic, in miscare si vorbe, al „feminitatii“!
Daca n-ai vazut Girafe, nu intelegi pe deplin Bizoni. Ele sunt legate nu numai din punctul de vedere al auctorialitatii dramaturgice, ci si al aceleia spectaculare. Chiar diferite ca tonalitate, ambele fac referire la aceeasi lume, orasul care te devoreaza, te inraieste, care duce la forme de primitivism exprimate in principal prin violenta. Ca sa evite echivocurile, Radu Afrim interteatralizeaza montarile, personajele dintr-un spectacol traversand la propriu prin celalalt – in Girafe, grupul de elevi; in Bizoni, femeia, sotul si vanzatorul de masini de spalat. Bizoni e construit coral, e povestea unei familii marcate de moartea unuia dintre frati, eveniment trist care ii va afecta irecuperabil atat pe parinti, cat si pe ceilalti copii. Totul se petrece intr-o curatatorie, iar decorul lui Dragos Buhagiar recurge tot la ready made-uri, „pereti“ de masini de spalat si rufe, multe rufe. Ca obiect scenic, banalele electrocasnice capata valoare semantica: in Girafe, sunt semnul afirmarii independentei de gen; in Bizoni, desi ne aflam intr-o spalatorie, masinile nu pot curata trecutul si nici biografiile marcate de evenimente tragice.
Fie ca lucreaza cu actori experimentati, fie ca apeleaza la incepatori, Radu Afrim reuseste sa-i conduca spre performanta. E una dintre marile lui calitati. Toti joaca cu o expresivitate temperata, in rol, decupandu-se de ansamblu si integrandu-i-se totodata. Canta live, danseaza spectaculos (coregrafia Andrea Gavriliu), intr-o trilogie despre noi, orasenii.
FOTO: Adi Bulboaca
Galerie foto
