Dmitri Miticov scrie o poezie minimalista de cea mai buna calitate. Materia ei sunt gesturile marunte si eschivele discrete, parerile gresite, perceptiile confuze. Sunt mici uimiri: descoperirea ca urma de unt de pe obrazul iubitei e de fapt o raza de soare, vederea cu coada ochiului a unui sir de pete intr-o reclama sau stralucirea soarelui printr-o fisura din parbriz. Carevasazica: lumea devenind pe nesimtite altceva sau revelatia ca viata ta arata de fapt cu totul altfel decat ai crezut. Nimic prea visceral, prea violent in aceste constatari mirate. Revolta nu figureaza in arsenalul retoric al lui Miticov, poet care face figura de extraterestru intr-o generatie plina de autenticisti duri si mai ales vocali.
Caracteristice acestui poet sunt discretia, rezerva, atitudini atipice, care mi se pare ca il izoleaza in peisajul autohton. Venind in linia minimalistilor Acosmei sau Khasis, Miticov aduce, mi se pare, o nota noua in practica zgarceniei verbale. Versurile sale austere exprima o impersonalitate mentinuta cu indarjire, lucru cu atat mai dificil cu cat textele sunt aproape intotdeauna confesive. Biografismul lui e sever autocenzurat, prezentat doar oblic, aluziv, aici mai mult decat inainte. Volumul anterior, Dmitri: uite viata, vorbea despre moartea tatalui, reusind sa ascunda orice urma de sentimentalism. Consecvent, volumul nou aparut (in care se spune: „Nu e etic sa faci prea mult caz de dramele tale./ Sa-ti plangi de mila e porno“) efaseaza aproape complet istoria de familie a autorului. Putinele amintiri personale sunt relatate intr-un registru atat de anonim incat pot fi identificate doar de insideri: „Ce scrie pe fisa medicala, scrie fara indicatie/ chirurgicala./ Asta cum e. E bine, dar a sunat ca si cum ar fi rau“.
Secretul este ca poetul camufleaza discursul liric – despre care invatam la scoala ca e discursul persoanei intai – in tot felul de alte discursuri aparent improprii pentru poezie, ceea ce da un efect straniu. El poate descrie, astfel, imagini anonime, detalii marite ale unor tablouri misterioase („o stralucire micuta a alunecat/ pe fisura parbrizului, tacut si curat“), aparent impenetrabile, dar sugerand o atmosfera si creand o senzatie. Alteori, in text intervine limbajul tehnic al tratatelor si al manualelor care, reducand o situatie de viata la cazul general, pun o surdina peste ceea ce ar putea fi, in alte conditii, o relatare personala („Spune: reproducere asistata./ Se aleg mai multi embrioni pentru ca sansele/ de aparitie a sarcinii sa fie mai mari./ Mai simplu de atat nu exista“). Miticov se foloseste mai ales de elocventa textelor medicale, care, in indiferenta lor neologica, parca menesc a rau, insistand chiar ca recurge la aceasta terminologie dintr-o predispozitie somatica ce-i interzice dezvoltarile metaforice, atat de la indemana pentru alti poeti: „Noua din zece si-au ascultat inimile si a inceput/ concursul de metafore./ O bila de cauciuc o pasare care bate din aripi o toba./ Sa fie la tine. La mine un organ musculos cavitar/ tetracameral/ care pompeaza ritmic in artere/ sangele pe care-l primeste prin vene./ Nu neaparat spectaculos sau abstract,/ dar ceva sa poata gazdui un infarct“. La fel de straniu si eficient este si importul de limbaj corporate, cu mantre din seminariile de training. Aliajul de cinism postmodern, plictiseala rutinata si detasare catatonica are o expresivitate deosebita: „Gandurile pozitive iti vor schimba viata,/ asa ti-au spus. Cum sa ai succes: zece pasi siguri,/ au simtit nevoia sa adauge. (…) Cum sa ai succes: gandeste-te la un camp cu maci./ Si acum spune singur: e din ce in ce mai rau./ Acum spune-o din nou ca si cum ar fi ceva bun./ Si da-ne un semn cand esti pregatit sa faci/ zece pasi siguri“.
Nu de putine ori, textul devine ocazia unei dizertatii despre poezie si limbaj, facuta cu detasarea deja cunoscuta: „Spune: o punga. Asta e liric./ Spune: o punga de pipote. Asta a fost epic./ Spune: o punga de pipote congelate./ Asta-i dramatic./ Spune: cinic. Asta cum a fost“. Gestul lui Miticov de a descompune expresia in bucati componente pentru a descoperi de la ce treapta incolo intelesul ei se schimba e unul elocvent pentru volumul de fata, in care perceptiile stranii si interpretarile gresite sunt esentiale. Poetul este, oricum, preocupat de sensuri si interpretari: este firesc ca poezia lui sa capete reflexe analitice si sa-si marturiseasca perplexitatea fata de limbaj. Dar pe langa asta, Miticov cauta sa apere poezia de cliseele reductioniste, delimitand, ca in versurile de mai sus, liricul de epic si de dramatic, cu o mina scolareasca, sau separand cu indarjire si cu o studiata inadecvare eticul de estetic, o veche obsesie a literaturii romane. Poetul vrea sa gaseasca, de fapt, un raspuns acceptabil la intrebarea cu privire la rostul poeziei, pentru oameni care nu manifesta nici o curiozitate fata de aceasta. Poezia e ceea ce vine dupa liric, epic si dramatic, pare el sa spuna. Mai mult, poezia nu tine de etic, nici de estetic: ar fi mai cinstit sa spunem ca genul ei este, ca in titlul volumului, „genul cinic“. Imi place felul in care Miticov afecteaza a cita dintr-o culegere de comentarii literare, definind conceptele alandala, dar reusind, astfel, sa dea cateva imagini puternic sugestive: „E estetic sa ramai fara prieteni/ urmandu-ti principiile. (…) E estetic sa-ti plangi parintii cand mor./ Exerseaza din timp pozitiile adecvate momentului/ si expresia fetei/ pentru orice eventualitate. (…) Este etic sa inclinam capul/ si sa executam gravitatea in fata dezastrelor –/ mai ales a celor din America“ sau „chirurgia estetica/ este estetica?“.
Desigur, rostul acestor definitii parodice e sa compromita orice efort serios de a le folosi in explicarea poeziei. Daca nici eticul, nici esteticul nu sunt ce par a fi, atunci poezia trebuie sa fie undeva dincolo de ele, acolo unde s-ar gasi „cinismul“. Ar fi o greseala sa consideram ca Miticov filosofeaza pompos si inventeaza gratuit concepte, asa cum face, neatent, un tanar critic. In realitate, intre etic, „cinic“ si estetic Miticov nu vede nici o diferenta, lucru probat usor de exemplele pe care le da. Toate cele trei notiuni desemneaza moduri ale experientei, de altfel usor de substituit unele altora. Ca sa nu mai spun ca, pe langa „genul cinic“, poetul mai inventeaza si „modul sarcastic“, ba chiar, mai incolo, un nou gen, cel „pragmatic“. E o simpla bufonada terminologica, creata de un poet lucid, cu o poetica asumata, lucru rar intr-o literatura cam prea bogata in poeti muschiulari si inspirati. Putina circumspectie in fata limbajului poetic poate fi salutara. Prin definitiile sale stangace date poeziei, Miticov isi manifesta dezacordul fata de mitul libertatii si expresivitatii creatoare a limbajului, fata de iluziile poeziei in general. Inadecvarea lui verbala jucata ii semnaleaza disponibilitatea pentru o alta poetica decat aceea a indemanarii verbale, o poetica pe care, consecvent, o pune tot sub semnul cinismului: „Limbajul. Il ai si il folosesti/ cu stangacie, ca pe o unealta primitiva,/ deteriorata si imprecisa/ al carei scop s-a pierdut definitiv (…) Limbajul. Vor veni candva niste oameni/ sa-l stearga de praf/ cu niste pensule mici (…) Se ia limbajul, se face din el/ un carucior ponosit/ si se impinge cu piciorul pe scari.// Ia limbajul, fa din el un gest“. Sa observam totusi, in versurile citate, ca cinicul este un mare regizor, Serghei Eisenstein in Crucisatorul Potemkin, si ca gestul sau nu se reduce la actul violent arbitrar. Limbajul devenit gest, poezia parasind genul liric si intrand in acela „cinic“ caracterizeaza un poet deloc multumit cu definitiile curente ale profesiei sale.
Sigur, nu toate textele din volum sunt de acelasi nivel. Intr-un loc, umorul sec al poemelor-definitie se transforma in simple glume de Facebook (O scurta istorie estetica a Romaniei) sau in povesti cu prieteni (Volvo). Uneori, densitatea textului scade si parca incep sa i se vada nodurile (Pragmatic). Dar altele, Modul sarcastic, Mari drame nu, F-I-V, Serpentine, Statistica: o epopee sunt niste frumoase reusite, diferite retoric intre ele, reusind sa arate ca plaja ingusta stilistic pe care si-a ales-o Miticov nu il condamna la monotonie. E reconfortant sa citesti autori care isi iau meseria atat de in serios. Iar cand poetii isi fac treaba, cititorii ar face bine sa citeasca.
Dmitri Miticov, Dmitri: genul cinic, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 2015