– Fragment –
Una dintre cele doua gemene, Anya, participase la liturghia pe care Maximilian Kolbe o slujise in biserica din parohia sa de langa Varsovia, Niepokala?ow. Era o duminica luminoasa si calda de august si cine oare dintre participanti banuia ca este ultima, deoarece peste cateva zile, in mijlocul saptamanii care urma, pe 1 septembrie, incepea razboiul? Ultima liturghie slujita inainte de sfarsit, nu-i asa ca atunci sfintele daruri stralucesc mai puternic? Totul este altfel, intens, vibrant, suprafiresc, si intra-devar atunci a avut loc ceva care s-a situat mult deasupra firii omenesti. Punctul culminant al liturghiei nu s-a dezmintit. Atunci, asezat in fata altarului, imbracat tot in alb, Maximilian Kolbe, ca un lancier al duhului, nu a mai fost obligat, conform ritualului, sa ridice darurile fiindca acelea s-au inaltat de la sine, realizand o levitatie gratioasa in spatiul saturat de lumina al catedralei. Anya s-a aflat acolo inauntru si a vazut totul cu ochii ei. Plutirea sfintelor daruri semana cu o joaca. O mana nevazuta care le muta pe toate fara stiinta omului le luase si le plimba pe sub nasul naivilor crestini. Nimeni nu a scos atunci vreun tipat de uimire. Priveau inmarmuriti si tacuti, tacerea era legea. Daca ar fi vorbit, probabil ca starea de gratie ar fi incetat instantaneu si, de acolo de unde levitau, darurile ar fi cazut si s-ar fi facut tandari. Era nevoie de o alta atitudine; uimirea, stupoarea, groaza nu ar fi fost deloc indicate. Ca sa se intoarca pe sfanta masa, darurile trebuiau chemate inapoi, rugate, implorate. Dumnezeule, ce mijloace erau necesare pentru a le indupleca? Si daca levitatia lor ar fi fost singura ciudatenie petrecuta atunci! Marturia Anyei este din acest punct de vedere incredibila. Pe buna dreptate nu a fost crezuta. Doar tata a avut rabdarea sa le asculte pe gemene. Dupa ce darurile parcursesera cateva orbite sub ochii credinciosilor din catedrala, a venit randul lui Kolbe sa se ridice de la pamant. Silueta lui imponderabila a realizat aceeasi levitatie inspirata de unica stare de gratie. Din piepturile tuturor a fost atunci slobozit un suspin prelung prin care nu-si exprimau atat uimirea cat voiau sa arate ca sunt martorii unei dezlegari insolite, eliberarea de sub orice forma de constrangere, autonomia fiintei neprihanite, caci numai lipsa de prihana poate sa invinga gravitatia si toate legile naturii. Anya s-a inchinat in mai multe randuri si ca ea au facut si ceilalti. Semnul crucii, plecand din mijlocul fruntii, unind umerii si coborand spre abdomen, desena deasupra pieptului o cruce mare, larga, cum nu se mai vazuse in bisericile romano-catolice… Si totusi, printr-o continuitate ca de la sine inteleasa si de nestavilit, sporind tensiunea suprafireasca acumulata in spatiul catedralei, toti participantii, martori a ceea ce se intamplase pana atunci sub ochii lor, au trait aceeasi usurare, si-au pierdut greutatea ce-i tinea lipiti de raceala pardoselii si s-au inaltat la randul lor, unul cate unul, ca niste pasari cu aripile infiorate si trupurile inca invelite de semnul dumnezeiesc al crucii. Cum putuse arata in acea solara duminica de august, ultima dinaintea invaziei hitleriste, catedrala din apropierea Varsoviei, intrecand prin intensitatea luminii din interior splendoarea de afara? Iesisera toti din timp fiindca erau atunci numai in spatiu, spatiul saturat de lumina, copt liturgic, aur spiritual care schimbase compozitia atmosferei si modificase regimul de greutate al fiintelor. Atractia gravitationala nu mai functiona si tot ce era acolo intrase intr-un alt raport cu determinatiile cosmice sau nici nu mai putea fi vorba de vreo determinare, ceea ce insemna ca nu numai corpurile de acolo levitau purtate de duh sau ghidate de harul supranatural, dar insasi cladirea de piatra, sticla si fier a catedralei suferise aceeasi desprindere si urcase in vazduh. Nimeni din cei aflati in interior nu a simtit asa ceva. Doar ca in afara cladirii, acolo unde soarele stralucea la fel de intens ca si sfintele daruri imponderabile, exista o alta pereche de ochi menita sa sesizeze suprafirescul. Era Krystyna, sora Anyei, care nu intrase in biserica, nu fiindca ar fi fost mai putin credincioasa, dar asa ii fusese scris, sa ramana afara, cu privirea atintita spre mareata cladire, ca si cum ar fi asteptat sa vada ceea ce Anya dinauntru nu avea cum sa perceapa. Fusese asadar singurul martor? Oare nimeni in acea amiaza de vara nu mai inregistrase uluitoarea ridicare de la sol a uriasei constructii? Inaltarea insa nu a fost insotita de nici un zgomot, temelia nici macar nu a scancit in momentul in care, aidoma unui arbore secular smuls duios din pamant, pornit cu radacini cu tot la cer, a inceput sa se inalte lent, aproape insesizabil, in orice caz greu de observat de ochii nepregatiti pentru o asemenea minune. Doar ca ochii Krystynei erau deja exersati. Dibuiau in aerul imbatat de lumina miscarea providentiala, levitatia bisericii cu toti cei dinauntru, la randul lor aflati in levitatie, oameni care pluteau fiindca intreaga cladire plutea impreuna cu ei, si era soare cosmic si soare dumnezeiesc, splendid contopite, aur din aurul Genezei ale carei vibratii si rugaciuni se ingemanau punand materia in miscare. Cele doua gemene au innebunit dupa ce au trait o asemenea experienta. Au tinut minte tot, starea de gratie si de imponderabilitate prin care au iesit din timp si din lume, ajungand una cu duhul ce aurea fata acelui august premergator razboiului.?Si fiindca nu uitau, nici nu puteau sa se acomodeze cu realitatea care a urmat. Traisera o mare minune si prelungisera minunea in memorie, de parca era mai intens miracolul prin neuitare decat prin el insusi, atat timp cat toti ceilalti si-au revenit repede si au considerat, cum era si firesc, ca fusesera victimele unor halucinatii vizuale, amplificate prin pierderea echilibrului si starea de vertij. Ceea ce pana la urma a capatat si confirmare medicala, deoarece consultul ulterior a atestat tocmai lezarea canalelor semicirculare din urechea interna, boala lui Ménière altfel spus, dar tot greu de inteles ramanea faptul ca o intreaga comunitate sa sufere o asemenea afectiune, mai ales ca pana atunci nimeni dintre oameni nu se plansese de simptome de acest fel, cu atat mai putin preotul subtire si transfigurat care mai tarziu chiar avea sa urce la cer prin ravna Bisericii Romano-Catolice.
Asa se petrecusera lucrurile in ultima duminica de august dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Maximilian Kolbe slujise o liturghie neobisnuita si fusese la randul lui trup din trupul minunii petrecute. Si totusi acolo, in biserica, se mai aflase cineva, un martor special, care citise groaza sau uimirea din ochii Anyei in momentul in care incepuse levitatia. Poate el chiar a reusit sa scape din biserica inainte ca podeaua sa-i fuga de sub picioare si starea ambigua de gratie-vertij sa-l domine. O luase la goana ca iesit din gura de sarpe si nu s-a mai uitat inapoi.
CARTEA
In cautarea radacinilor povestii misterioase despre originea familiei lui, un american repudiat pentru publicarea unei fotografii controversate, facute in timpul tragediei din 11 septembrie 2001, ajunge in Romania si constata cu surprindere ca s-a intors cu 60 de ani in urma, in epoca stalinista. Personaje precum patriarhul Iustinian, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Petru Dumitriu evolueaza pe linia fina de demarcatie dintre realitatea istorica si fictiune. Evocarea celebrului loc din Evanghelii – Ghetsimani – nu este intamplatoare, intrucat intreaga poveste se afla sub semnul aurei sacre a sacrificiului. Figura martirica a cartii este un teolog catolic polonez, refugiat in Romania dupa invadarea tarii sale in toamna anului 1939, iar toate firele povestii duc catre Maximilian Kolbe, faimosul prelat catolic beatificat de Vatican in timpul pontificatului lui Paul al VI-lea.
„Am scris cartea aceasta avand ca punct de plecare un documentar difuzat de televiziunea nationala, pe 11 septembrie 2008. Documentarul se intitula The Falling Man si prezenta destinul tragic al uneia dintre miile de victime ce se aflau in turnurile gemene in dimineata fatidica.
Al doilea punct de plecare a fost o nuvela scrisa in anii ’80 despre o greutate de cateva tone care, in mod miraculos, desprinsa din carligul macaralei, ramane suspendata in aer, sfidand gravitatia. Cand am scris povestirea, era in lucru santierul de la Parcul Eroilor, unde Ceausescu voia sa-si construiasca o alta «ctitorie». Zona era impanzita de macarale-gigant Coles, care deplasau pachete enorme de placi de beton. M-am intrebat: ce s-ar intampla daca o asa incarcatura ar cadea?“ (Dan Stanca)