Nu ma seduce forta cu care Umberto Eco tese si des-tese mistere in cartile sale. Literatura ramane – asa trebuie sa fie – in definitiv o chestiune de estetica personala sau chiar de etica personala. Dar nu am putut ocoli Numarul zero, aparitie recenta in „Biblioteca Polirom“, aparitie necesara, imbucuratoare, caci aceasta Biblioteca ramane un reper, o curea de legatura obligatorie intre noi si ideile noi din lume.
Salut publicarea acestei carti, salut publicarea acestui roman in care Umberto Eco analizeaza – cu o buna obsesie pentru detaliu – ce este, ce nu mai este si ce ar trebui sa fie jurnalismul.
Sunt ziarist, iar aceasta poveste despre numarul zero al ziarului „Maine“, care nu va aparea, totusi, niciodata m-a lasat sub cateva semne de intrebare. Ce poti cere mai mult unei carti?
Umberto Eco si-a pierdut din forta narativa, nu mai este acel uragan epic din Numele trandafirului, a pierdut din puterea textuala a metaforei, dar a si castigat in concretetea ideilor.
Atentie! Numarul zero este o carte grea, mai ales daca nu cunosti viata politica, economica si sociala a Italiei postbelice. Intamplarea face sa fi poposit candva – in tinerete – cu ganduri de eternitate la Roma si sa cunosc toate acestea, cat de cat. Pot de aceea sa va scriu, cu toata responsabilitatea, ca Umberto Eco este magistral in felul in care manuieste acele izvoare de teorie a conspiratiei care se varsa in delta unicei si marii teorii universale ca totul este contrafacut, ca traim o farsa, regizata, in umbra, de niste papusari fara scrupule si – nu de putine ori – chiar fara viziune, carevasazica haotici si deloc sentimentali.
Umberto Eco culege din subteranele discursului public cateva idei majore (cum ar fi, de pilda, daca Benito Mussolini n-ar fi murit pe 28 aprilie 1945, cum stim toti, ci ar fi continuat sa traiasca – unde altundeva? – in Argentina, planuind o spectaculoasa revenire la putere?!), arata decaderea gazetariei in speculatie si mai vechea coabitare cu santajul, si din toate acestea inalta o poveste care nu stiu cat va rezista in timp, dar stiu cat rezista in imediat.
Numarul zero este o carte actuala, desi istoria ei curge la inceputul ultimului deceniu din secolul XX, ea este, totodata, o forma de revolta fata de tacerile de care societatea italiana, prin presa, se face vinovata fata de – asa cum bine numeste „La Repubblica“ in cronica la Numarul zero – „a considera normal ceea ce nu e: ilegalitatile, nenorocirile, comploturile, atentatele cu bomba (…)“.
Umberto Eco scrie o carte in care exista mult mai multe umbre decat lumini, iar sfarsitul – din care desigur nu lipseste iluzia iubirii – ramane cumplit de palid. Ceea ce e puternic in acest roman este curajul de a infrunta demonii jurnalismului, de a spune lucrurilor pe nume, de a nu ocoli tragedia ca stirile sunt facute de ziare, nu invers, cum, atat de gresit, s-a tot crezut. Nu, nu stirile fac ziarele. Umberto Eco stie asta si o scrie in clar, dureros si adevarat. Umberto Eco are dreptate.
Merita, merita deplin, sa cititi cele 227 de pagini din Numarul zero, fie si pentru a ajunge la aceasta concluzie de necombatut: „Viata e suportabila, nu trebuie decat sa te multumesti cu ea“.