1.
incat multa vreme am fost prea orb ca sa-mi dau seama de-o exagerare. Nu ca am mintit in privinta bucuriei, ci doar ca am vorbit prea putin despre sfarsitul ei, ca am indesat in malul memoriei toata jalea aia care cadea brusc peste mine ca un bulgare de foc si de smoala.
Sfarsitul purtatului pe umeri: ma cara tata – m-a dus si mama – la drum mai lung. Nu ca mi-era lene sau ca nu puteam merge pe jos. Imi placea sa ma inchipui pistolar, vedeam lumea de sus. Impuscam stanga-dreapta, aveam raza mare de actiune. Pana cand tata m-a apucat de subsuori, m-a lasat usor la pamant si mi-a spus serios: „Ba, tata, ia mai mergi tu pe picioarele tale ca oamenii, ca de-acum esti baiat mare, esti greu!“. Si de-atunci nu m-a mai carat niciodata in spate.
Sfarsitul prastiei: am schimbat trei semne de circulatie si un pistol de lemn pe un briceag cu furculita. Briceagul, pe un lant ruginit de bicicleta. Lantul pe o bucata de camera de bicicleta din care am putut decupa fix doua fasii potrivite pentru a-mi face cea mai cea prastie din tinut. Aproape o vara intreaga am dat ceata baietilor cu prastia aia. Apoi, pe marginea lacului, cand eram pe punctul de a bate recordul de distanta si de cercuri pe apa, cauciucul s-a rupt si m-a plesnit peste fata.
Sfarsitul fotbalului: dupa oricare doua ceasuri de alergare, de haos ingramadit pe camp, uitand complet de mine, cuiva ii pierea brusc si inexplicabil cheful, lua mingea strans in brate, alerga printre ceilalti cu capul inainte si se trantea cu ea dincolo de linia imaginara a portii, ca la rugbi. Daca nu se intampla asta, la fel de brusc, baiatul cu mingea se supara pe cineva, o lua si pleca acasa.
Sfarsitul schiurilor: juma’ de an m-am chinuit sa cioplesc niste doage de butoi. Le-am atasat doua curele de la niste sandale mai vechi si mi-au iesit cele mai tari schiuri. Vreo luna m-am bucurat ca a venit frigul cel strasnic si l-am adulmecat precum indienii, pandind aparitia primilor fulgi de zapada. Au si cazut vreo cativa intr-o dimineata, le-am si incercat, dar nu m-am clintit nici un centimetru. Practic, inca eram pe iarba uscata. Apoi, intr-o noapte, cand am iesit afara, am vazut cum ninge ca-n basme. Mi-am scos schiurile de sub pat si le-am sprijinit de-un copac in fata casei, sa fie la indemana cand ma trezesc. Peste noapte, cineva le-a furat.
Sfarsitul oricarei zile: Toata gasca se purta ca un individ. Respiram cu aceeasi pereche de plamani cand alergam, radeam cu aceeasi gura pana la urechi la fiecare poanta. Vedeam cu o singura pereche de ochi cum se intuneca si tremura in toti o singura inima pentru ceea ce avea sa urmeze. Din intuneric, aparea o mama care striga rastit: „Hai, gata-i cu harjoneala! La culcare, ca maine aveti treaba! Hai, fiecare la casa lui!“.
Sfarsitul vacantei: culegerea lu’ Petrica in fata, o suta de probleme de rezolvat. Si doar o singura dupa-amiaza.
Sunt cateva secvente, pe fuga. Altminteri, as putea continua la nesfarsit. Joaca nu s-a terminat.
2.
La orele de varf, dimineata si seara, oamenii din trafic – pietoni, soferi, biciclisti – se transforma. Daca nu chiar in brute, macar in niste masinarii de produs injuraturi si gesturi obscene. De sub ochelarii de soare care mascheaza ochii buhaiti de nesomn sau direct, fata in fata, se arunca in toate directiile, singuri impotriva tuturor, o colectie incredibila de vorbe ce denumesc organe si pozitii sexuale, de cruci si dumnezei, de morti si de pastele ma-tii. Intr-o zi m-am ales cu un deget mijlociu ridicat inspre mine de la un copil de gradinita. Cu aia mari – domni la costum, gagici cu jeep, manelisti, corporatisti, camionagii, gunoieri, babe cu sacose –, cu fratii si colegii mei de existenta, ne blagoslovim ca cretinii, ne scalambaim unii la altii ca niste maimute care au baut gaz. Numai cu un popa sau cu o maicuta nu m-am injurat inca, desi am intalnit vreo doi in trafic.
In fine, in seara asta, intr-un blocaj total – in care nici un sofer, nici un pieton, nici un biciclist nu mai respecta nici o regula, in care injuriile zburau ca pietrele, o bolovaneala de vorbe si gesturi –, a trecut frumos printre noi, pasind-dansand vesela pe zebra, de parca noi nu am fi existat, o fetita imbracata in costum de balerina. Un inger, ai putea spune. De altfel – exceptandu-l pe ala de gradinita, care mi-a aratat degetul mijlociu –, se stie, toti copiii sunt niste ingeri. Si-atunci am o mare dilema: cum naiba din ingerii care am fost odata iesim javrele astea de astazi?