O singura data am prins o intarziere de aproape jumatate de ora, iar altadata, din cauza unor lucrari la linia ferata, unui tren ce trebuia sa ajunga la Zürich i-a fost scurtat traseul. Doar ca atunci atat panoul electronic de pe peron, cat si o voce din megafoane anuntau din cinci in cinci minute rute alternative pentru cei ce voiau sa ajunga fie in Zürich, fie la aeroportul de-acolo. Cum eu nu mergeam decat pana la Zug, am urcat in tren. Dar chiar si acolo difuzoarele instalate in fiecare vagon si ecranele electronice avertizau periodic ca trenul nu circula pana la Zürich, ca nu cumva sa se pacaleasca vreun calator mai neatent. Iar anunturile erau transmise mai intai in germana, apoi in engleza – intotdeauna si in engleza –, cu tot cu clasicele scuze pentru neplacerile create.
De altfel, functionarii de la ghiseele CFR-ului elvetian trilingv (SBB-CFF-FFS) vorbeau cu totii engleza, ba chiar cu un accent foarte bun, lucru care – ca sa revin la comparatiile ce ne obsedeaza – nu cred ca-i foarte comun nici macar la Gara Centrala din Bucuresti, daramite prin Targu-Jiu, Bacau, Slatina sau alte capitale de judet. Iar amabilitatea lor m-a coplesit: in februarie, cand am ajuns prima data pe aeroportul din Zürich si m-am dus, destul de buimac, la ghiseul garii din cladire ca sa aflu cum pot ajunge mai repede si mai ieftin la Zug, o angajata amabila mi-a dat toate indicatiile care-mi trebuiau, mi-a sugerat o ruta alternativa si mi-a scos la imprimanta o foaie cu orarul trenurilor pe care le-as fi putut lua.
Ca vagoanele au de obicei spatii cu rasteluri pentru biciclete nici nu mai e nevoie sa spun. Asta am vazut si in alte parti: in Ungaria, in Cehia. Dar am descoperit cu surprindere ca trenurile elvetiene care circula pe rute mai lungi au spatii pentru familii, unde o jumatate de vagon e amenajata pentru copii, cu jucarii, tarcuri, palatele gonflabile… ce mai, un loc de joaca in toata regula, vopsit in culori vesele.
Iar cand tocmai ma obisnuisem cu normalitatea atat de confortabila a trenurilor din Elvetia, am urcat intr-o zi intr-unul oarecare, pentru scurta calatorie dintre Zug si Zürich. De cum am intrat in vagon, am simtit ceva familiar si neplacut. N-a fost greu sa-mi dau seama ce. Fereastra in dreptul careia ma asezasem avea partea exterioara fisurata, iar geamul devenise mat – si nimeni nu-l reparase! Din difuzor se auzeau niste paraituri si o voce haraita anunta ceva ininteligibil, in silabe rupte unele de altele. Pe deasupra, in tot vagonul plutea o duhoare rara, de fecale amestecate cu dezinfectant chimic. Am avut impresia ca luasem un tren nu din Elvetia cea ordonata, ci dintr-o cu totul alta lume, un tren din Zona crepusculara. Dupa ce m-am uitat mai atent, am vazut si explicatia, pe cat de simpla, pe atat de stereotipa. Trenul in care urcasem avea insemnele altei tari: era un expres international care venea de la Milano si apartinea cailor ferate italiene. Semenii nostri, fratii nostri… Da, asta explica multe.
La sfarsitul rezidentei m-am intors in Romania tot cu un tren, un expres de noapte care m-a adus pana la Budapesta. Insotitorul de vagon vorbea o engleza baiguita, de douazeci de vorbe prost pronuntate, si avea un ton indiferent si usor obraznic. A flirtat insa cu cateva tinere, iar dimineata una dintre ele a aparut, usor incercanata, din cabina lui. Atunci am inteles ca de-acuma parasisem Elvetia si ma intorceam in lumea noastra. Incepea sa miroase a Balcani.