Muzica pentru Uto Ughi a fost si a ramas „o cale a dragostei, a libertatii, a umanitatii. Muzica merge dincolo de cuvant, de barierele ideologice ce limiteaza intelegerea intre fiintele umane: deschide ferestrele sufletului, lasand sa se intrevada o realitate mai ampla“.
La noua ani, „un muzician prieten al familiei, care traise timp indelungat la Paris, l-a sfatuit pe tatal meu sa ma faca audiat de George Enescu, pedagog emerit, violonist luminat, pianist si compozitor, unul dintre muzicienii cei mai importanti ai epocii sale. Tatal meu nu a stat o clipa pe ganduri, a stabilit contactele necesare si am plecat cu masina spre capitala franceza“.
Dupa ce il caracterizeaza pe scurt pe Enescu, amintind de generozitatea sa fata de tinerele talente, caracteristica ce i-a fost proprie pana la moarte, in 1955, Uto Ughi isi aminteste: „In imaginatia mea de copil, il vedeam pe maestru ca un personaj inalt, impunator, cu semnele genialitatii sale sculptate in privire. Am fost primiti de un om batran, aplecat in doua sub povara artrozei, care ii facea mersul dificil. Impresia a fost socanta. La acea vreme, Enescu avea ceva mai mult de 70 de ani si ii arata. M-a izbit insa privirea sa patrunzatoare, deosebit de calda. Ochii sai albastri pareau doua faruri luminoase“.
„M-a imbratisat parinteste, s-a asezat la pian si m-a intrebat ce vreau sa cant: i-am aratat partitura Concertului pentru vioara si orchestra de Felix Mendelssohn, am inceput sa intonez prima parte, iar maestrul m-a acompaniat la pian, cantand din memorie partea orchestrei. Cunostea toate genurile de muzica, avea o memorie fotografica. Odata, pe cand ne pregateam sa mergem la Opera din Paris sa ascultam Oberon de Carl Maria von Weber, s-a asezat la pian si a cantat opera in intregime. Enescu facea pianul sa sune cu maiestrie, avea o voce deosebit de frumoasa si in timp ce canta, intona toate partile vocale ale personajelor, toate melodiile. In prezenta mea nu a cantat niciodata la vioara, iar intr-o zi mi-a spus, brusc: «Vioara, nu! Acum, numai in mormant.»“
Uto Ughi afirma in memoriile sale, in continuare: „In urma contactului cu Enescu, viata mi s-a schimbat, chiar daca eram prea mic pentru a intelege in intregime importanta invatamintului sau, tezaurele la care mi-a dat acces cu umilinta si dragoste. Nu aveam idee ce vrea sa zica «a interpreta», a face sa intarzii o nota, sa starui pe o fraza, sa dai la tot reala semnificatie muzicala, sa faci muzica sa traiasca. Lectiile cu el durau timp indelungat, o dupa-amiaza intreaga, aproape patru ore intense; iar el, care era un mare artist, nu isi economisea fortele, animat cum era de dorinta de a transmite propria experienta unui copil de abia noua ani…“
Uto Ughi avea sa studieze timp de doi ani cu Enescu, perioada in care a traversat cu el „o mare parte din repertoriul violonistic, intre care lucrarile lui Bach“. „Enescu imi spunea mereu ca nu l-a inteles pe Bach pana la varsta de 40 de ani, cand a putut sa-l asculte pe Pablo Casals cantand Suitele pentru violoncel solo.“
In noaptea mortii lui Enescu, reintors in Italia dupa o perioada de studii cu maestrul, Ughi isi aminteste ca l-a visat: „suradea, era imbracat in alb, in picioare pe puntea unui vapor ce statea sa plece, si ma saluta cu afectiune. Am vrut sa ma duc la el sa-l imbratisez, dar nava se indeparta din ce in ce mai mult. Am ramas privindu-i figura, ce se diminua treptat, pana a disparut la orizont. M-am trezit brusc, m-am dus in camera tatei si i-am povestit visul. El m-a ascultat in tacere, apoi mi-a spus ca avusese un vis similar. Dimineata am aflat din ziare ca, in noaptea trecuta, maestrul Enescu disparuse. Ne-am gandit ca maestrul, in vis, a vrut sa ne mai salute odata…“
*Uto Ughi. Quel diavolo di un trillo. Note della mia vita. Einaudi, Torino, 2015