Cu foarte putine exceptii, care nu fac decat sa consolideze regula, la oricare mare eveniment teatral din cele mai multe orase, marii absenti sunt… actorii gazda. Ce sa mai vorbim de artistii celorlalte institutii de gen. De parca spectacolele altora nu-i privesc, nu-i intereseaza. Orice festival este, in primul rand, ocazia unor intalniri profesionale, posibilitatea de a vedea ce fac altii, cum fac, cat de bine, sansa unor comparatii, de a invata lucruri noi. Uneori, chiar de a vedea cum sa nu faci!
La o manifestare teatrala cu staif, hazardul mi-a intersectat drumurile cu un domn, personalitate de prim rang a platformei intelectuale autohtone, nu spun cine, langa care m-am nimerit sa sed de doua ori la rand. In prima seara, neinteresat de oferta scenica, onorabilul a tras un pui de somn in toata regula. Nici macar tipetele care rasunau la un moment dat dinspre spatiul de joc nu l-au readus din mrejele lui Hypnos. Doar aplauzele de final l-au trezit, semn ca putea sa-si vada de-acum de-ale lui. In practica mea de spectator certificat, am mai avut ocazia sa constat asemenea tip de reactie, de autoaparare, probabil, mai ales din partea asiaticilor care, daca nu se simt sensibilizati de interpreti, nu se jeneaza deloc sa fructifice timpul petrecut la teatru odihnindu-se, dormind. Finalmente, e si asta un tip de reactie. Revenind la stimabilul carturar la care ma refer, in a doua seara, omul n-a mai adormit, semn ca i-a placut, in schimb s-a descaltat fara inhibitii, asezandu-si tacticos pantofii intr-o parte si reincaltandu-i la final.
Si pentru ca am utilizat „onorabil“ si „stimabil“, mi-am amintit ca, acum ceva timp, am primit un plic si o invitatie foarte frumoase, in care formula de adresare era „stimabilei doamne…“. Conform DEX-ului, lingvistic e foarte in regula, doar ca, fugindu-mi gandul la Caragiale, care a asociat adanci conotatii ironice cuvantului, nu mi-am putut stapani un zambet. Daca invitatia ar fi fost la un spectacol dupa I.L. Caragiale, atunci ar fi fost chiar speciala. Asa insa a ramas doar excesiv de pretioasa!…
Legat de proprietatea termenilor, sa va relatez o intamplare nostima, daca nu esti tu subiectul ei, foarte ciudata, daca esti impricinat. La un control financiar, auditorii ar fi intrebat de ce doua persoane diferite sunt platite pentru aceeasi munca? Incercand sa desluseasca enigma, intrebarea fireasca a fost „Care aceeasi munca?“. „Scenarist si scenograf!“ No comment!…
Va mai amintiti, desigur, ca prin primavara, Teatrul National din Iasi a fost animat de un conflict public intre o parte din actori si conducere. Motivele erau mai ales de natura sindicala, de atitudinea managerului, dublate de un pachetel de nemultumiri artistice. Dupa ce s-au intocmit memorii trimise Ministerului Culturii si deopotriva presei, si s-au miscat cateva valuri de opinii, au aparut cateva efecte. TNI are un nou director artistic, actorul Daniel Busuioc, interimar pana la toamna, adica fix pe perioada concediilor. Dar cum toamna se numara bobocii, asteptam cu mare curiozitate noile proiecte artistice puse la cale. O alta consecinta este ca spre sfarsitul lui iulie, sase dintre actorii trupei vor trece la gradul I de salarizare, adica le vor fi recunoscute meritele profesionale si altfel decat prin aplauze. Concret, printr-o sporire a salariului. Mica! Pe site-ul institutiei se precizeaza ca va fi „concurs de dosare“. Deci un dosar le va arata si cantari performanta. Nu pot decat sa-mi imaginez ca „la dosar“ vor fi si cronici ale spectacolelor. Of, si criticii astia de teatru! Uite cand ai nevoie de ei.
Poate ati observat ca antractul e o practica tot mai rara in teatrele noastre. Rautaciosii zic ca regizorii nu mai dau pauza ca sa nu plece lumea din sala. Evident, nu asta e explicatia. Sau nu singura. Motivele variaza: ca sa nu se risipeasca starea creata intre scena si public; e un spectacol de tip studio, care dureaza doar o ora; ca sa intensifice trairea spectatorilor; ca sa evite formarea cozilor la baie. Glumesc! Insa sunt multe situatii in care durata pauzei si numarul de locuri din sala nu sunt coroborate cu capacitatea toaletelor. Nu radeti, e o problema serioasa! A propos de pauza, am vizionat reprezentatii de cate cinci-sase ore, cu doua antracte, la care timpul mi s-a parut ca a zburat. Am asistat insa si la spectacole de 50-60 de minute, care credeam ca nu se mai termina. Am fost odata la un spectacol care dura sapte ore, nu se oprea deloc, dar ca spectator, dupa prima ora, cat erai obligat sa stai si sa privesti, puteai iesi si reintra ad libitum. Pe hol era si un mic bufet, daca ti-ar fi fost foame sau sete.
Legat de sete, tot in stagiunea aceasta, la un teatru din Capitala unde are bufet in incinta, unul dintre privitori a reintrat in sala, pentru partea a doua a reprezentatiei, cu o doza de bere. Pun pariu ca i s-a parut mai interesanta decat prima.
Institutul National de Statistica zice, cu cifre colectate de la operatorii culturali, ca mersul la teatru e una dintre practicile de consum cultural preferate in Romania. 35% dintre romani au vizionat (in 2014) un spectacol de teatru, un procent multumitor pentru o tara cu nivelul economic si puterea de cumparare pe care le stim. Un mic semnal de alarma tot trebuie tras: numarul e in scadere cu 5 procente fata de anul precedent. In cifre mai concrete, peste 100.000 de spectatori nu au revenit in salile de spectacole. Un motiv serios, pentru ca institutiile teatrale sa pregateasca stagiunea 2015-2016 in asa fel incat sa-i readuca la teatru. Pe cei peste 100.000 si pe altii!