Spatiul "315" din cadrul Centrului Pompidou era, de obicei, dedicat unui singur artist. Un fel de galerie de arta contemporana actuala, plasata chiar in interiorul Centrului, nici la etajul 1, dar nici la parter. Cam in tranzit. Oricum, un spatiu care stringe zilnic citeva sute de vizitatori. Le Nuage Magellan (Norul Magellan) este prima expozitie colectiva tematica ce s-a construit in acest spatiu-trambulina pentru orice artist european.Dupa cum scrie si in ultimele carti, dar si pe Internet, modernitatea a esuat. Cauzele nu sint foarte clare, poate dorinta aceasta de universalism, poate increderea in progresul tehno-social, poate urbanizarea rapida si uneori fortata etc. Treaba expozitiei de la "315" nu e sa ofere cel mai bun raspuns, ci sa persevereze in punerea de intrebari. Sa plaseze artistii in fata unei alegeri: putem conserva dinamic ceva din modernism sau ne teleportam dincolo de metodele lui? Problema nu e sa fii modernist, ci s-o faci intr-un spatiu din care modernitatea s-a autoexclus.
Din tara minunilor
Titlul expozitiei e preluat din Stanislaw Lem si totodata legitimat prin acesta. Norul Magellan e un roman scris in 1955 despre o societate a viitorului. Vizionar privind aspectele tehnologice, Norul… ramine totusi o utopie. Universalismul si comunismul, doi termeni-cheie in romanul lui Lem, s-au prabusit. Si ce fac artistii in acest moment?
Nu exista o ruptura definitiva. E raspunsul Liei Perjovschi. Lucrarea ei, o istorie subiectiva a artei secolului XX, asezata ca o gazeta de perete chiar la intrarea in expozitie, are tocmai rolul unui meta-statement. Nu exista iesire din hipertextul artistic. Locuim impreuna aceleasi probleme si aceleasi intrebari. Unii privim critic inceputurile, altii construim utopii simpatice, ce bine ca nu le pune nimeni in aplicare. E cazul arhitectului polonez Oskar Hansen. In anii ’60, acest arhitect inventeaza, doar pe hirtie si-n macheta, orasele liniare. Da, orasele unei democratii populare, descentrate si autosuficiente in fiecare metru patrat, fara apel la un centru monopolizant. Noua geografie a viitorului nu a avut loc. In schimb, nostalgia dupa elementele modernismului, tot de sorginte comunista, prinde bine. Artista poloneza Paulina Olowska, nareaza prin substitut (adica aduce obiecte care-si spun povestea): neonul ca element al peisajului urban. O instalatie de neoane culese din Varsovia isi face veacul pe peretii galeriei. Poti sa te indragostesti de un neon? Olowska zice ca da, si face un film despre cum locuitorii unui imobil din piata Constitutiei (a lor, ca la noi nu a mers moda neoanelor) au salvat neonul Jucatoarea de volei de la ei de pe bloc si-l aprind seara de seara. Nostalgie dupa comunism? Tot asa si artistul sirb David Maljkovic inventeaza noi ritualuri in jurul Monumentului combatantilor comunisti, monument care si-a pierdut sensul dupa dizolvarea singeroasa a Iugoslaviei. Oamenii, cuvint drag epocii apuse, uita si sint singuri. Felul in care isi traiesc iesirea dintr-o epoca e impersonal. Nu poti aboli deodata ceea ce a schimbat fundamental natura lor umana. Artistul german Clemens von Wedemeyer incearca sa descopere ce mai ramine din idealul proprietatii colective din ex-RDG. Filmele lui, probabil cele mai complexe provocari din expozitie, nareaza (cu metode cinematografice pure, paralele la Fritz Lang etc.) deconstructia la propriu a zonelor comune (blocurile colectiviste) si schimbarea identitara a locuitorilor. Asta lasa traume. Am stat prostit in fata unui fost RDGist care se intreba sincer: de ce vrem sa avem casele noastre, vietile noastre, cind Dumnezeu ne-a trimis goi pe acest pamint?
Tara noastra-i tara noastra
Ca o inima albastra, parca asa era cintecul. Stiu, v-ati duce la Pompidou „315” ca sa-l vedeti pe Dan Perjovschi. Si eu tot d-aia am ajuns. Desenele lui, plasate pe peretii exteriori ai acestei galerii, nu sint singure. Multi closarzi, care stau in interiorul Centrului ca sa scape de frig, le privesc ore incontinuu. Ei inteleg cel mai bine relatia stat – cetatean sau UE – european. Maniera Perjovschi le face bine. Au in fata teatrul de actiune al actualitatii, bine ironizat, actualitate in care ei se simt stingheri, fiind exclusi. Asa cum si Perjovschi se simte exclus din MNAC-ul bucurestean. Prezenta celor doi artisti romani nu degeaba se face la intrarea in galerie. Acolo se dau avertismentele si explicatiile. Ei imprima modul de intelegere. Aparent degajate si care nu te angajeaza, lucrarile celor doi sint cele mai apropiate de modernism. Nu tehnica primeaza, ci raportarea. Ei vin dintr-o tara in care modernitatea a fost ratata integral. Fie ca vorbim de extremele interbelice, fie de cele postbelice. Ei nu prea au ce sa pastreze din arta romaneasca, in afara de ei insisi. In acest moment de fascinatie pentrul estul european, proiectele lor sint privite cu simpatie. Din fericire, nu sint singurele care au ce cauta la „315”.
Le Nuage Magellan. Centrul Pompidou, spatiul „315”. http://www.centrepompidou.fr, 10 ianuarie-9 aprilie 2007. Artisti: Michael Hakimi, Oskar Hansen, David Maljkovic, Paulina Olowska, Dan Perjovschi si Lia Perjovschi, Maya Schweizer si Clemens von Wedemeyer. Comisar: Joanna Mytkowska, Expozitie realizata cu sprijinul Institutului Polonez.