E drept ca, literatura punand probleme specifice de traducere si echivalare trans-culturala, le-a fost mai dificil scriitorilor romani sa se impuna in limbi de mare circulatie. Dar, indiscutabil, un prim semn al schimbarii l-a reprezentat, in 1990, posibilitatea fiecarui autor de a opta. In timpul regimului comunist, cariera internationala a unui scriitor roman era fie un film (mediocru) regizat de activistii de la Bucuresti, fie un efect direct al disidentei si al exilului. Vizibilitatea europeana se obtinea, in noua cazuri din zece, prin cele doua extreme: a institutionalizarii socialiste (categoria Zaharia Stancu) si a rupturii totale cu regimul (categoria Paul Goma). Extrem de putine sunt exemplele de scriitori romani afirmati in Occident in conditii de perfect „autism“ ideologic. Eliade, Ionesco, I. Negoitescu, D. Tepeneag au luat frecvent pozitie impotriva regimului de la Bucuresti, iar Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au facut din activitatea anticomunista axa a doua biografii ingemanate.
Altfel spus, inainte de caderea comunismului, contextul geo-politic directioneaza constrangator textul scriitorului roman, in Est, la el acasa, dar si in Vest, in societatea libera spre care a fugit.
Cortina de Fier iradiaza in ambele directii, punand implicit si explicit problema libertatii si a raportarii la ea. Libertatea naturala pentru un occidental, liberalismul impregnat in tot corpul social, multiplicitatea optiunilor existente la toate varstele si la fiecare colt de strada, drepturile garantate constitutional si aparate de oamenii de ordine – toate acestea il fac pe omul din Vest (chiar si pe cel bine intentionat) sa inteleaga prea putin mentalitatea de lagar si reflexele de cobai social ale esticului dresat intr-un regim totalitar. Iesit din infern, Goma, ca si Soljenitin, nu va mai putea fi niciodata un om intreg si un scriitor preocupat exclusiv de arta scrisului. Ei raman, practic, in interiorul ecuatiei totalitare, transformandu-si textele in tot atatea tribune de afirmare a unor convingeri identitare. Pentru toti acesti scriitori mutilati de Istorie, gratuitatea artistica e o bizarerie modernista, o neobrazare avangardista si un nonsens conceptual.
Sansa generatiei mele, despre care am vorbit in repetate randuri, consta in plasarea noastra pe o granita temporala mult mai importanta decat cele geografice. Adolescenti in 1989, ne amintim destul de bine cum a fost in Republica Socialista Romania si putem compara in cunostinta de cauza cu ce s-a intamplat in democratia ulterioara, fie ea si „originala“. Fara patetism, sa spun ca stim mai bine decat cei mai tineri ce inseamna cu adevarat libertatea; fiindca nu putem uita ce insemna absenta ei. E si motivul pentru care privesc fara intelegere nostalgia unora dupa frumoasele vremuri ale „eticii si echitatii socialiste“. Contextul vechi, mortificant si literalmente monstruos, nu-mi este deloc strain; dar el nu m-a deformat, fiindca i-am scapat la limita. Si nu prin fuga mea din tara, ci prin disparitia lui din Istorie. In schimb, contextul nou, aiuritor si obositor pentru multi, ma incanta nu in sine, ci tocmai prin evantaiul de posibilitati individuale de a-l asuma si exploata.
E ceea ce a inteles noua generatie de scriitori romani: autori care au debutat la sfarsitul anilor ’90 si au mers pe un vector al dublei afirmari – nationale si internationale – deschis de Matei Visniec si Mircea Cartarescu. Visniec e inca modelul anterevolutionar: scriitorul care, pentru a se putea impune intr-o alta cultura, trebuie sa fuga din Romania Socialista si sa se stabileasca la Paris. Cartarescu breveteaza modelul nou, postrevolutionar: creatorul care continua sa scrie in limba lui, chiar daca beneficiaza de burse si rezidente in strainatate; si care este apoi tradus in diferite limbi.
Contextul se largeste enorm si autorul nu-si mai adapteaza literatura la asteptarile unui anumit public si ale unui anumit moment. Textele devin extrem de diferite. Petru Cimpoesu, Dan Lungu, Filip Florian, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu si alti autori editati de Polirom cultiva ori nu specificul local, si daca da, il trateaza tot diferit, in cheie realista sau ca exotism romanesc. Isi plaseaza actiunea romanului la Bucuresti, la Iasi, la Bacau sau intr-un no man’s land fictional. Toate posibilitatile unei societati deschise si toate codurile literaturii pe care fiecare dintre ei mizeaza in alt mod le stau la indemana.
Nu mai exista o tematica obligatorie (sau obligatoriu de evitat); dupa cum nu mai avem o problematica inclusa (ori imposibil de exclus). Traducerea lui X sau a lui Y nu mai inseamna desprindere dificila dintr-un anumit context si insurubare intr-un altul, complet diferit. Esticii sunt tot mai putin „persani“ pentru occidentalii curiosi. In timp, specificul romanilor, ca ansamblu etnic, va conta tot mai putin in ecuatia culturala; si sensibil mai importanta va fi nota diferentiala a unui anumit scriitor din Romania.