demoleaza in cateva minute documentarul-cult Le monde du silence, al lui Jacques Cousteau&Louis Malle, premiat cu Palme d’Or la Cannes si cu Oscarul pentru cel mai bun documentar. Mordillat decupeaza cateva secvente atroce din film si le comenteaza necrutator. Ne arata cum echipajul capitanului Cousteau calareste niste broaste testoase, arunca in aer un recif de corali si omoara mii de pesti, sfasie (din greseala) un pui de casalot, spinteca (intentionat) un rechin si chinuieste aproape orice animal marin pe care-l intalneste in cale. „Il fait chier les poisons“, zice Mordillat, facand aluzie la o expresie din Zazie dans le métro (scrisa de Queneau si regizata de Malle cativa ani mai tarziu). Si adauga: „oribil“, „respingator“, „scarbos“. Dupa care ne explica ce bine e ca acum nu mai suntem „orbi“ si putem vedea toate aceste barbarii din filmul lui Cousteau, spre deosebire de acum jumatate de secol, cand eram prosti si cruzi. Desi majoritatea observatiilor lui Mordillat raman in picioare, el comite totusi o eroare: aceea de a crede ca suntem mai buni, mai destepti, mai frumosi si „mai umani“ decat cei dinaintea noastra. Sigur, nu mai chinuim broaste testoase in filme, dar omoram lei si elefanti si ne punem pe Facebook poza in care calarim triumfator cadavrele lor. Si da, e adevarat ca nu mai aruncam in aer recife ca sa studiem pestii („Atunci cand un om de stiinta vrea sa descopere o specie, efectueaza o prelevare, deci e obligat sa omoare animalul“, scrie oceanograful François Sarano in „L’Express“), acum ii otravim. Si da, vorba unui jurnalist de la „Rue 89“, ce-o sa zica generatiile viitoare despre pescuitul nostru industrial, despre tonele de hrana pe care le-aruncam la gunoi in fiecare zi, despre „milioane de masini care ard o resursa pe cale de disparitie – petrolul – ca sa transporte dintr-o parte in alta o singura fiinta umana“?
