De ce filmele dumneavoastra nu sunt aratate nici azi la televiziunea chiliana?
Din 14 filme cate am facut pana acum, unul singur, Nostalgía de la luz/ Nostalgia luminii, a fost aratat pe micul ecran – si atunci dimineata. In Chile libertatea presei nu exista. Lucrurile functioneaza astfel: guvernul da niste fonduri pentru realizarea de filme documentare, acestea sunt facute, iar televiziunile refuza sa le difuzeze. In Chile exista de 40 de ani o frica permanenta si paralizanta de a rascoli anii dictaturii. Nici fortele armate federale, nici politicienii nu fac vreo tentativa de a investiga trecutul recent, iar singurele care imping lucrurile sunt familiile celor disparuti. Ele continua sa lupte pentru a afla ce s-a intamplat, chiar daca lupta anonim. Mai sunt si jurnalisti care ii ajuta, dar, in general, nu exista nici un fel de sprijin din partea statului sau a clasei politice. Dupa 40 de ani, Chile ar fi trebuit sa depaseasca momentul loviturii de stat si toate evenimentele legate de aceasta. Pe undeva Chile e un mit, o poveste de succes cu statistici la indemana, cand, de fapt, e tara cu cele mai mari inegalitati din America Latina. Guvernul a mai incercat sa repare pe ici, pe colo, dar avem in continuare o Constitutie scrisa si impusa de Pinochet in 1986 si care a fost bazata pe o mentalitate de Razboi Rece. Desi sunt un optimist, stiu ca mai sunt multe de facut.
In filmul dumneavoastra apa e perceputa ca un inceput al omenirii, dar si ca un martor al distrugerii ei, vezi cadavrele aruncate in ocean.
Apa e laitmotivul filmului si e legata de ce ati spus, dar in acelasi timp e legata si de Sistemul Solar. Stim ca exista apa si in alte galaxii. Cred ca suntem inconjurati de diverse forme de viata si ca in cativa ani vom incepe sa le descoperim. Dar apa e legata si de ce fac oamenii cu ea. Oamenii secatuiesc lacurile, contamineaza marile si nu doar cu gunoaie obisnuite, chimice, ci si cu cadavre, asa cum o arata filmul.
„Nu ma consider in misiune“
Acest film continua discursul inceput in Nostalgía de la luz. Ce lucruri au contat pentru dumneavoastra cand ati stabilit aceste legaturi intre filme? Ati vorbit despre apa, stele si soarta omului, dar cred ca le uneste si nevoia de a pastra amintirile.
Pentru mine lovitura de stat din Chile a fost ca si cum mi-ar fi luat foc propria casa, ca si cum toate cartile, fotografiile, tot ce era legat de viata mea ar fi fost distrus. Acest foc continua sa arda si va ramane pentru totdeauna cu mine, va fi parte a ceea ce sunt. Cred ca ma aseman insectelor ramase in chihlimbar; ma simt captiv intr-un anume timp si simt ca nu voi putea niciodata evada. Acest puci continua sa existe in mintea si in constiinta mea. Stiu ca timpul e o notiune subiectiva, dar pentru mine puciul parca a avut loc acum o luna, acum sase luni sau chiar o saptamana, nu acum 40 de ani. Nu incerc sa ma extrag din acest sentiment pentru ca de aici imi iau energia necesara continuarii acestei importante misiuni – de a nu lasa ca trecutul sa fie uitat. Daca ne abandonam trecutul, nu vom fi niciodata capabili sa ne alegem corect viitorul. Trecutul si viitorul sunt strans legate – asta e forta directoare a muncii mele.
Vocea care comenteaza in film e vocea dumneavoastra?
Da, tocmai pentru ca filmul e foarte personal. Povestile sunt narate intr-un mod foarte subiectiv. M-am simtit confortabil in postura de narator, dar am vrut ca filmul sa nu fie dublat cand va fi tradus in alta limba. Stiu ca asta e in contradictie cu televiziunea care adora sa distruga filmele dublandu-le in loc sa le subtitreze.
As vrea sa intelegeti ca nu fac astfel de filme pentru ca ma consider in misiune sau pentru ca m-as simti obligat. Imi place ceea ce fac si sunt foarte pasionat, de aceea filmele mele sunt bune.
Ne puteti povesti putin din ce s-a intamplat cand ati fost tinut prizonier pe Stadionul National din Santiago de Chile dupa lovitura de stat din 1973?
Da, putin. A fost o experienta foarte umilitoare. Am fost obligati sa ne dezbracam in pielea goala, iar organele noastre genitale au fost spreiate cu un lichid dezinfectant, pentru ca se spunea ca am putea avea paduchi. N-o sa uit niciodata aceasta experienta, dupa cum nu voi uita cadavrele care zaceau pe jos, pe stadion. O imagine ingrozitoare. Si izolarea a fost dificila pentru ca n-am putut lua legatura cu familiile care nu stiau ce se intamplase cu noi. Auzeam focuri de arma in afara stadionului si nu stiam unde aveau loc aceste executii sumare sau daca soldatii trageau doar in aer ca sa ne sperie. Se spune ca 1.400 de oameni au disparut in Chile, dar judecatorul Guzmán (n.red.: Juan Salvador Guzmán Tapia l-a condamnat pe gen. Pinochet in 2000) a spus ca, de fapt, pentru fiecare disparut trebuie adaugate alte cinci persoane care au suferit si care au fost supuse torturii psihologice pentru ca n-au aflat niciodata ce s-a intamplat cu cei dragi. Trebuie spus ca nu facusem nimic. Revolutia noastra era pacifista. Nu eram inarmati, dar au venit si ne-au luat din casele noastre ca prizonieri. Acest soi de violenta la care am fost supusi a fost unul extrem.
Cum ati scapat de pe stadion?
In timpul interogatoriilor si-au dat seama ca n-am nici o legatura cu vreun partid politic, asa ca mi-au dat drumul. Le-am spus ca sunt regizor.
Nu era o crima sa fii regizor pe atunci?
Ba da, dar nu le-am spus ca filmasem Batalia pentru Chile/ The Battle of Chile (documentar in trei parti, aparut in 1975, 1976 si 1979). Libertatea artistica e absolut fundamentala. Toti artistii ar trebui sa fie lasati sa spuna ceea ce cred.